Dedicaţii lui Mihai EMINESCU!

Acad. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA)

EMINESCU ȘI-AI LUI EPIGONI STRĂINI

Luceafăr drag, Mihai, pe raza ta de aur mereu fierbinte,
Pe Epigonii liricii române ți-ai aplicat altoii –
Atât de clar tu i-ai sculptat în forme vii, succinte,
Că mulți străini, vestiți și ei, ți-au gelozit eroii.

HOMER e primul ce-ar fi vrut să-l amintești în versuri,
Dar, ca și alții, el știa că scurtă ți-a fost viața
Și că doreai să-i strângi pe toți în tainice-universuri,
Când peste chipul tău de sfânt se coborâse ceața…

Oricum, HOMER e-un mare zeu, mai falnic ca Olympul,
Cu drag te-ar fi cântat prin ritm elin cu dulce ton,
Și-n „Iliada”, ca erou, cu Odisseu smulgi timpul:
„Polla d’ananta katanta, paranta te dochmia t’elthon.” *)

Nici SHAKESPEARE nu te-ar fi uitat, și mulțumind, ți-ar scrie:
„Cu Dumnezeu m-ai comparat, că-s creator de oameni,
Cum „Hamlet”, „Coriolan”, „Othello” ce-ți laudă lira vie,
Căci eu, la versuri, pot să-ți spun: cu mine te asameni!

La fel cu mine, tu-mi plângeai pe biata Julieta,
Când al ei drag iubit, Romeo, de jale, viața-și stinse,
Ori când Ofelia-și plutea-n neștire silueta…
Dar și tu mari scene ai creat din vii dorinți distinse…”

Pe DANTE-ntreg l-ai fost citit: „Infernul”, „Paradisul”;
Prin „Purgatoriu” ai trecut și pe pământ, și-n spațiu…
„Divina Comedie”, -n fapt, ți-a răscolit tot visul
Și-ale ei taine le-ai sorbit cu-n dureros nesațiu.

Pe GOETHE-ntreg îl cunoșteai vorbindu-i dârza limbă,
Un „Egmont”, „Prometeu” ai fost – și-un „Werther al durerii”;
Iar SCHILLER te-a-nvățat să simți că dragostea se schimbă
Când „Intriga-n iubire” dă, e-un semn al decăderii!

Cu mult entuziasm, Emin pe Ludwig adorase
Când BEETHOVEN pe note-a pus o „Odă-a bucuriei” –
Un cor măreț din SCHILLER luat, căci el îl inspirase,
Și care-i imn european – simbol al prieteniei…

O, voi poeți măreți francezi: HUGO, VERLAINE, BAUDELAIRE
Ori tu VOLTAIRE sau MALLARMÉ , boemi cu vieți nesfinte,
Mari simboliști cu stiluri noi, voi genii plini de fler
Luceafărul nu v-a urmat; va admirat cuminte,

Cum admira pe LI TAI PE cu „Gândurile-n noapte”,
Pe geniul EDGAR POE, cu-n „Corb” născut din opiu și-alcool,
Pe PUȘKIN cu „Rusalka” lui, pe RUMI, mare-n „Rubayyate” –
Mihai pe toți îi cunoștea, stimându-le-al lor rol.

Atât de tare l-a aprins cititu’ -acestor barzi,
Încât ajunse-a scrie-ades în limbi de flori de crâng
Care prin cânt de primăveri visează crengi de brazi,
Și-atunci toți codrii carpatini doinesc prin vânt și plâng.

Fără să vreți, voi Epigoni, o forță-n plus i-ați dat.
De-aceea unde-apare el, țâșnesc din stânci izvoare;
Pe unde pasul i-a trecut, totul s-a-nnobilat –
Și-astfel Luceafăru-a schimbat opera lui în Soare!
*) „Cale-ndelungă la vale, la deal și cotiș și de-a dreptul” (vers celebru în antichitate pentru muzicalitatea lui, citat în limba elină din „Iliada” lui Homer, în traducerea lui George Murnu, cântul XXIII, versetul 110.)

Alexandru Florin ȚENE

Minunea lui Dumnezeu, Eminescu
După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui
Cuvântul în tine a căpătat mişcare
A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui
Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,
Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,
Ajutorul măduvii timpului ce vine,
A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

O mie de ani într-o singură zi
Proclamă un ceas fără eroare,
In duminica de suflet te-aştept să vii
Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

Prilej universal de a ne cunoaşte,
De a întoarce cuvântul înapoi,
În mielul de la Ipotești ce tăcerea o paşte,
Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…
Îi aud paşii venind dinspre lumină
Şi foşnetul stelelor în părul LUI
Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
Cu fruntea împodobită de gânduri
Pe cărări de-argint şi flori
De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor străbune
Când este veacul şoaptă de-nceput
Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte
În balade prelungind chemarea
Aşternută peste veacuri punte
Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,
În fiecare dintre noi îl regăsim
Cioplit în inimi veşnică statuie.

EMINESCU
Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.
Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.

Ionel MARIN

EMINESCU, flacără vie a neamului
Poetul EMINESCU, candelă a românilor,
Vioară nestinsă a sufletului românesc,
Luceafăr al credinței și iubirii, cu sfântă ardere,
Pentru România şi dulcele grai românesc.

Prinţ în templul cuvintelor, al Poeziei,
Îmbrăcat cu haina sfinţită a Patriei,
Ne-a arătat ce-nseamnă veşnicia,
Frumuseţea inegalabilă a limbii române.

Prin sufletul său, luminos şi iubitor,
A dat strălucire ecourilor străbune,
Aripi de zbor, respiraţie caldă veacurilor,
Îndemnându-ne să ne iubim ca fraţii…

Bădia Eminescu este viu în inimile noastre,
Îl simţim aproape, izvor nesecat de tandreţe,
Demnitate, onestitate şi de dăruire, Luceafăr,
Eminescu rămâne o vie flacără a neamului!

Genoveva-Simona Mateev

DESPRE EMINESCU
eu nu știu vorbi
știu să tac
în spatele cuvintelor lui
înfrățite cu luna și soarele
cu acest grai duios unic
cu aceste plaiuri nepereche
să vorbească cei ce au ceva de spus
cei ce au curaj
eu las să curgă iubirea
ca un zăgaz ce rupe întunecimile
cu prospețime și vigoare
cu numele lui de sfânt
netrăitor în calendare
cu o aură voevodală
inconfundabil
într-o limbă poetică
răsărind o pădure o potecă o cetate o iubire
un jurământ un îndemn
și încă alte o mie la limita imaginarului
cu sunetul perfecțiunii
până se va vesteji și ultima stea
locuitor al fiecărui suflet de adevărat român
ca un covor de safir parfumat cu ambrozie și mirt.