Cu prilejul ZILEI CULTURII NAŢIONALE, Asociaţia cultural-umanitară Bogdania, preşedinte scriitorul Ionel MARIN, în colaborare cu Biblioteca municipală ,,Elena Lahovary” din Adjud, directoare Prof. Tatiana VALEA, vă oferă un moment de suflet, inedit, prin care dorim să omagiem pe Eminescu, pe slujitorii dintotdeauna ai literaturii şi culturii române. La manifestarea online participă personalităţi ai culturii româneşti contemporane şi elevi ai Liceului ,,Emil Botta” şi ai Şcolii Gimnaziale ,,Alexandru Averescu” din Adjud şi o premiantă a concursului literar pentru elevi Bogdania, ediţia a II-a, 2020, din comuna Homocea, judeţul Vrancea, eleva Ivan Andreea.
Din partea Asociaţiei culturale Bogdania, participă ca invitaţi, domnii: Nicolae VASILE, Cristian Petru BĂLAN, Alexandru Florin ŢENE, Geo CĂLUGĂRU, Vasile GROZA, Radu BORCEA, Simona MATEEV, Ionel MARIN şi alţi scriitori, artişti, creatori români din ţară sau străinătate.
Evenimentul este prezentat pe Site-ul revistei Bogdania www.revistabogdania.ro şi pe pagina de facebook https://www.facebook.com/biblioteca.adjud
Sus naţia! Trăiască România!

OMAGIU CORIFEILOR CULTURII ROMÂNE!

Asociaţia cultural-umanitară Bogdania în fiecare an a organizat şi susţinut manifestări cultural-artistice dedicate Zilei Culturii Naţionale. Este primul an şi sper şi ultimul în care suntem nevoiţi să ne manifestăm online dragostea şi ataşamentul nostru faţă de cultura română. Împreună cu Biblioteca municipală ,,Elena Lahovary” din Adjud, directoare Prof. Tatiana Valea, aducem un cald omagiu tuturor celor ce-au contribuit şi contribuie la cunoaşterea, răspândirea şi îmfrumuseţarea limbii române, comoară sacră şi strălucitoare a poporului român. O întreaga pleiadă de poeţi, scriitori, filozofi, pictori, sculptori, muzicieni şi toată galeria de artişti consacraţi ori amatori, au contribuit la realizarea altarului tainic din sufletul nostru, la preţuirea şi răspândirea în ţară şi în lume a valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti. Astăzi se împlinesc 171 de ani de la naşterea, Luceafărului poeziei româneşti, a lui ,,Eminescu, omul deplin al culturii româneşti” cum l-a numit filosoful Constantin Noica. Eminescu este viu în inimile noastre, rămâne flacăra vie a neamului nostru. Prin creaţiile sale nemuritoare, dragostea şi dăruirea până în ultima clipă pentru naţia română, rămâne un exemplu deosebit şi pentru generaţiile viitoare. Eminescu ne-a luminat viitorul şi astăzi ne întăreşte convingerea că poezia învinge pandemia, întăreşte omenia. Revista de cultură Bogdania, de la început, a cuprins în paginile sale numeroase articole, creaţii literare şi documentarii cu referire la istoria şi cultura română. Alături de Eminescu numeroşi scriitori români contemporani au fost şi sunt parte din familia Bogdaniei, fapt pentru care au şi primit numeroase premii şi Diplome de excelenţă. Prin Festivalul-concurs international Bogdania, ajuns la ediţia a X-a, stimulăm pe tinerii creatori şi ajutăm la continuarea respectului şi afirmării literaturii române în lume. Eminescu să ne judece! Permiteţi să vă urez multă sănătate, bucurii, putere de muncă şi de creaţie. LA MULŢI ANI!
Ionel MARIN

Alexandru Florin ŢENE
EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE
Motto: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.” (Mihai Eminescu)
Iniţiativa scriitoarei Ligya Diaconescu de edita o antologie dedicată Poetului Naţional şi Nepereche se înscrie în acele iniţiative care rămân borne ce consfinţesc, pentru vecie, graniţa Patriei Limbii Române.
Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”
Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul:
se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române.
Se recreează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa, inclusiv şi prin mărturiile contempo-ranilor săi.
În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).
Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.
Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”
Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.
Literatura Română a avut mare noroc cu acest poet născut la Ipoteşti. Ritmul celui ce creează rămâne în opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet. „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm” spunea Holderlin în convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofică a operei eminesciene constă în efortul său de a investi umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Şi astfel, oricât ar părea, Eminescu nu poate să fie abstras din timpul său şi din spaţiul său. Judecata operelor sale trebuie făcută în acest context. Valoarea operei eminesciene nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului, arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală naşte întrebări, iar acestea vis-a-vis de existenţă sunt hrana necesară cunoaşterii. Opera eminesciană este o împlinire pentru el şi pentru Literatura Română şi este cu atât mai mare, cu cât constituie o împlinire ulterioară.
În opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul în care prezentul şi viitorul este implicat, ca opera eminesciană să aparţină ea însăşi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular în literatura noastră. Originalitatea operei eminesciene constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. De aici provine tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată acea răsucire centralizată a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuia Eminescu: „În orice om o lume îşi face încercarea/ Bătrânul demiurgos se opreşte-n van;/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din nou:de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian” (Împărat şi Proletar)
Existenţa eminesciană este o existenţă întru Poezie. Dar să nu uităm că Poetul a fost şi un jurnalist de excepţie. A abordat ,în articolele publicate, mai ales în „Timpul”, mai toate temele ce frământa sociatatea românească în timpul său. A publicat articole filosofice, economice, sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole în apărarea Bisericii Ortodoxe Române. Î.P.S. spunea în acest sens: „Marele nostru poet a fost un creştin authentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens. Se poate însă vorbi şi despre relaţia lui Eminescu cu teologia? Când zic teologie mă refer la ştiinţa teologiei, adică la un interes pe care l-ar fi arătat Eminescu cercetărilor teologice. La acest capitol opera lui literară nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie mărturii aproape neaşteptate manuscrisele constând din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate şi comentate, altele încă necunoscute”. (EMINESCU-Ortodoxia, Editura EIKON, 2003).
În 1871, în august, a fost organizată Marea Sărbătoare de la Putna, la care a participat şi Eminescu împreună cu Slavici şi unde Xenopol a ţinut o importantă cuvântare. Această serbare era prilejuită cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii de către Ştefan. Serbarea trebuia să se ţină în 1870 dar din cauza războiului franco-german a fost amânată cu un an. Scrisoarea către D. Brătianu din 3/15 august 1871 este un document însemnat pentru cunoaşterea stadiului la care ajunsese Eminescu în dezvoltarea sa sufletească şi intelectuală.
În perioada organizării serbării de la Putna Ion Slavici îi spunea că mulţi se vor pune de-a curmezişul acţiunii. Însă Eminescu îi răspundea: „Dă fără milă în ei!” Cu această ocazie poetul a publicat un articol în Timpul în care spunea, printre altele, că Ştefan apărătorul Moldovei şi al creştinătăţi este un sfânt al Bisericii noastre strămoşeşti. Prin noiembrie în acelaşi an un ziarist anonim scrie în publicaţia liberală Democratul, atacându-l pe Poet, spunând că „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea sărbătorilor de la monastirea Putna acest domn a îndrăznit să-l numească sfânt pe Ştefan cel ce la mânie a tăiat capete.” După atâţia ani, care dintre cei doi, Eminescu şi ziaristul de la Democratul, şi-a exprimat nebunia? După cum se vede Mihai Eminescu, în această situaţie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română. Sunt sigur că propunerea noastră ca Eminescu să fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptată de Biserica Ortodoxă.
Prin opera şi viaţa sa Eminescu a avut, totuşi, o „…răsplată jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla ca îngerul – simbol al desăvârşirii, al purităţii – nu este în iubită, ci tot în el; că el nu avea nevoie să se înalţe prin ea, ci ea, fiinţă de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) Sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă numeşte o realitate.
Memoria eminesciană se alătură Marelui Cor ce intonează Imnul dedicat Marii Uniri, acţiune politică visată de Eminescu într-o scrisoare către Iosif Vulcan din Oradea, când a primit primi bani pentru colaborarea la revista “Familia”.
Opera lui Eminescu este o chemare lansată, o invitaţie disimulată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre nelinişte. Răspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului dă impresia pentru poet de a fi deja un stăpân virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se împlineşte astfel. Opera poetică şi publicistica eminesciană trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, căci speranţa este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Opera lui Eminescu este o reaşezare de lumi. El este un ritm aparte în poezia modernă. El este propria sa poezie. Căci el este, veşnic, Poetul.

Nicolae VASILE
Ziua culturii române
Cultura a fost mereu cenușăreasa vremurilor, inclusiv pe vremea inegalabilului Mihai Eminescu, a cărei zi de naştere semnifică în prezent Ziua Culturii Naționale. Mai marii politici ai societății nu au apreciat-o nicicând, nici prin însușire și utilizare, nici prin promovare, nici prin finanțare, dar oamenii de cultură au creat, au suferit, s-au exprimat public față de evenimentele prin care trecea țara de fiecare dată.
Emil Cioran, trăind entuziasmul înfăptuirii României Mari, căuta metode de implicare mai accentuată a poporului în creșterea unei culturi pe măsura măreției patriei întregite. Este celebră expresia sa din volumul Pe culmile disperării, unde spunea că “poporul român trebuie pus sub teasc” pentru a produce mai multă cultură.
Pornind de la similitudinea marelui filozof cu procesul producerii vinului, sugestivă și credibilă, vorba aceea in vino veritas, cred că, astăzi, în plină criză pandemico-economică, putem vorbi de necesitatea unei Românii Tari, pentru a trece de dificultățile actuale. În această situație, cred că mai potrivită ar fi asemănarea cu facerea țuicii, adică să ne întărim nu prin presare, ci prin fierbere.
Ce să fierbem?…
Răspunsul, în poezia de mai jos, pe care o consider definiția mea pentru cultură.
Picătura de vis
De vrei ca esența din tine să iasă la iveală,
trebuie să fierbi, să dai pe dinafară!
Eu, tu, noi, voi, el, ea, ele și ei,
ce adesea ne vedeam niște mici Dumnezei,
cei care avem, sau am avut, un vis,
din care ne-am trezit și apoi l-am scris,
l-am cântat, l-am dansat, l-am pictat,
l-am sculptat, l-am recitat, repetat,
înainte, sau după ce, devenim natură,
visele noastre, distilate, crea-vor
o picătură de cultură.
Nicolae VASILE

SUNTEM NOI ADEVĂRAȚII CONTEMPORANI AI LUI
EMINESCU?
Eminescu a avut contactul cu patria părinților, cu „moșia”, cum zice el, locuită de „moși, din moși strămoși”. Moștenirea pe care ne-au lăsat-o părinții din părinți. Eminescu a fost un potir microcosm în
macrocosm, în care s-a sintetizat tot spațiul și toate lacrimile de bucurie, de suferință și de înălțare ale poporului român. Le-a cunoscut de mic și le-a integrat în ființa sa, Omul Eminescu fiind o ființă extraordinară, un vas sublim care a putut aduna în sine suma durerilor și bucuriilor unei întregi nații.
În poeți se întâmplăfenomenul acesta miraculos, de a prinde în inima lor prețuirea fără seamăn față de făptuirile istorice ale înaintașilor.
„Urmașii dacă nu își pomenesc părinții, îi lasă în somnul negru al uitării”. Nu este indiferent, mai ales poet fiind, ce atitudine iei, cum te porți față de părinți. A nu-l numi pe Ștefan cel Mare, fiind urmașul lui, având puterea și înzestrarea cuvântului, este un act de culpă, o vină de care nu te poate vindeca nimeni niciodată. A-ți împlini această datorie înseamnă a prețui valorile spirituale ale sale revărsate pe pământ pentru apărarea gliei strămoșești. Este o datorie sfântă. Patriotismul este însăși esența rostirii ca datorie. Nimeni n-a dat un răspuns mai adevărat și mai complet la întrebarea: pentru ce a murit Constantin Brâncoveanu? ca poetul nostru național: „A murit o dată pentru credință, încă o dată pentru neam. Dubla moarte a fiecăruia dintre noi. Nu poți muri numai de o moarte. Dacă nu mori în spirit, moartea ta este o moarte pământească. Trebuie să mori în spirit și într-o operă de artă trebuie cuprinși acești doi poli: „al spiritului și al neamului și, în acest fel, se creează o nuntire poetică, se creează o operă care are mesaje în universalitate, cum atât de pregnant ne-o dovedește și cu intensitate de neatins întreaga creație eminesciană.
De aceea, când vorbim sau scriem despre Eminescu ar trebui să nu uităm spusele lui Tudor Arghezi și „să înmuiem cele mai frumoase cuvinte ale graiului românesc și penița direct în Luceafăr, cum a făcut-o poetul însuși”.
În urma acestor considerații, răspunsul la întrebarea: „Suntem noi adevărații contemporani ai lui Eminescu? vine cât se poate de firesc și este următorul:
Eminescu s-ar recunoaște mai mult în vremea noastră decât atunci, fiindcă noi suntem adevărații lui contemporani. Știm mai multe despre el decât ceea ce știau cei care trăiau în vremea lui. Aceia erau prea impresionați de fizionomia exterioară a poetului și nu cunoșteau, nu puteau pătrunde tot tezaurul lăuntric, pe care noi l-am recuperat abia în ultimile decenii, construind un Eminescu, în același timp, și adevărat, și real și complet, cum nu-l aveau acei oameni.
Prin urmare, da, noi suntem adevărații contemporani ai lui Eminescu.
Scriitor GEO- CĂLUGĂRU, Bucureşti, 15 ianuarie 2021