Pe data 19 iunie 2024 la sediul AGIR din București s-a finalizat Ediția a XIII-a a Festivalului- Concurs internaţional de creaţie literară „BOGDANIA”, inițiat și organizat de Asociaţia Cultural-umanitară ,,BOGDANIA” şi revista de creaţie şi cultură ,,BOGDANIA” din municipiul Focşani, în parteneriat cu UZPR, Filiala Cronica Timpului. Gazda evenimentului a fost Cenaclul ,,Literar ing.”, din cadrul Asociației Generale a Inginerilor din România.
Domnul Ionel Marin, directorul Festivalul-concurs literar BOGDANIA a reafirmat că Festivalul stimulează şi încurajează interesul pentru limba română, pentru creaţia literară originală şi respectul pentru valorile moştenite, pentru dezvoltarea spiritului competitiv şi a dorinţei de afirmare, precum şi promovarea în reviste şi antologii a câştigătorilor şi a creaţiilor valoroase, la fiecare dintre cele trei secţiuni: poezie, proză şi eseu. Vrem să cultivăm pacea, iubirea, talentul şi cultura română. România merită un viitor mai bun!
Genialul Mihai Eminescu afirma: ,,Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare…’
La această ediție au fost Parteneri:
AGIR-Cenaclul ,,Literar ing.”, București, președinte Nicolae VASILE
Liga Scriitorilor din România, președinte național scriitorul Al Florin ȚENE;
Filiala Vrancea a UZPR, președinte Petrică BUTUC
Societatea pentru Cultură și Literatura Română în Bucovina, președinte Prof. univ. Liviu-George MAHA
Invitați speciali: Florian Laurențiu Stoica, președintele Fundației Literar-Istorice ,,Stoika”, director revista ,,Independența Română-Independența prin cultură” și domnul Stelian Gomboș, dr. în teologie, scriitor, publicist.
Evaluarea textelor s-a realizat de către juriul format din următorii scriitori:
-Nicolae VASILE, președintele juriului din București
-Al. Florin ȚENE din Cluj-Napoca
-Doina BÂRCĂ din București
-Victoria SOREA din Târgul Jiu
-Ionel MARIN din Focșani
După cuvântul frumos, apreciativ al domnilor invitați, al membrilor prezenți ai Juriului și articolul domnului Al Florin Țene, Redactorul șef al revistei Bogdania, domnul Ionel MARIN a înmânat: Diplome de onoare, de excelență, premii de excelență, evidențiind prin acestea valoarea și rolul scriitorului, jurnalistului cultural în promovarea limbii și culturii române contemporane.
Au primit Diplome, Premii scriitori, artiști, oameni de cultură români, din țară și diaspora românească, precum: Florian Laurențiu STOICA, Stelian GOMBOȘ, Nicolae VASILE, Acad. Al Florin ȚENE, Acad. Gheorghe PĂUN, Doina BÂRCĂ, Victoria SOREA, Mircea Dorin ISTRATE, Claudia MOTEA, Mariana BILICĂ, REVISTEI Armonii Culturale, Caty URUCU, Vasilica GRIGORAȘ, Anca CĂLĂRAȘU, Florin GRIGORIU, Ion MĂLDĂRESCU, Ion DULUGEAC, Nicolae Grigorie LĂCRIȚA, Ioana Voicilă DOBRE, Gabriela Dancu, Gheorghe Țiclete, Titina Nica Țene, Petrică BUTUC, Ionel ENE, George Nicolae Stroia, Oscar FRUNZĂ, Adrian Nicolae POPESCU, Elena BUICĂ, Ioan Miclău-Gepianu și alții.
CENACLUL Literar Ing. din București, coordonat de Prof. univ. Nicolae VASILE a primit și o frumoasă statuie ca semn al bunei colaborări și al prieteniei literare.

În acest an au fost primite creații literare din București, 18 județe din țară, din Republica Moldova și Italia. După o evaluare corectă, justă de către toți membrii Juriului au fost premiați următorii concurenți:
Grupa I-tineri între 15-30 de ani
Secţiunea POEZIE
1. Premiul I – Popa Teodora Sofia
2. Premiul II – Nițulescu Elena-Daniela
3. Premiul III – Țigănuș Laura
Mențiune Colesniuc Diana-Theodora
Secţiunea Proză scurtă
1. Premiul I – Ojovan Bianca
2. Premiul II – Mazilu Andreea Mihaela
3. Premiul III – Zancu Daria Mihaela
Secţiunea Eseu
1. Premiul I – Rotaru Narcisa
2. Premiul II – Chiriac Silvia Leticia Mădălina
3. Premiul III – Gati Cynthia Alexa

Grupa II-concurenți peste 30 de ani
Secţiunea POEZIE
1. Premiul I – Iașura Rozalia
2. Premiul II – Ștefănescu Dorin
3. Premiul III – Răduț Monica (Gherghel)
Secţiunea Proză scurtă
1. Premiul I – Corneliu Ion
2. Premiul II – Păunescu Cătălin
3. Premiul III – Chirilă Ionuț-Zaharia
Secţiunea Eseu
1. Premiul I –Mladin Mirela-Maiana
2. Premiul II – Silion Angela
3. Premiul III – Chircea Ana Maria
Trofeul Bogdania (Marele Premiu): Cristea Jiacomina-Maria, studentă la Facultatea de Litere din Iași, originară din Focșani, județul Vrancea. Tânăra a primit premiu în cărți și bani și de la D-na Prof. Zoe Rotaru, soția inegalabilului scriitor și om de cultură Nicolae Rotaru, fost senior editor al revistei Bogdania și autorul a peste 150 de cărți, plecat la stele și care acum ne veghează de sus…
Cu această ediție se instituie și Premiul Nicolae Rotaru.

Premiul revistei de creație și cultură Bogdania: Arh. Gagiu Răzvan din București.
Premiile din partea revistei Independența Română-Independența prin cultură: Ionescu Adrian Marius din București, Vancu Viorica din Timișoara, Gati Cynthia din Satu Mare și Lungu Niculina din Giurgiu.
Premiu din partea Societății pentru cultură și literatura română în Bucovina, al revistei Septendrion: Eleva Tempescu Teodora din Câmpulung Moldovenesc, județul Suceava.

Consider că toți concurenții sunt câștigători și că au talent și vor face cinste scrisului românesc și României. În program a fost și prezentarea interesantului, recentului roman ,,Între lumi”, autor Nicolae VASILE, Editura Creator, 2024, volum recent lansat la Târgul de carte Bookfest și în alte două locații din București. Cartea, a spus autorul, ,,redă aspecte din viața personajelor, ca urmarea a viețuirii acestora între două lumi: fie între socialism și capitalism, fie între oraș și sat etc., fapt ce conduce la anumite trăiri specifice care afectează/implică mai mult sau mai puţin eroii cărţii”. Sunt interesante și profunde în idei și sentimente toate volumele scriitorului, publicistului Nicolae Vasile.
În ultima parte a avut loc un Regal de muzică și poezie. Întreaga, selecta asistență a fost încântată de prestația la pian a doamnei Corina Vlad Diaconescu (care a prezentat în premieră și un nou Imn al Bogdaniei); solista de muzică populară Mariana Bilică și Prof. univ. Nicolae Maxim cu piese interpretate excelent la flautul fermecat. Premianții: Popa Teodora, Nițulescu Elena, Răduț Monica și Cristea Jiacomina-Maria au recitat din frumoasele, propriile creații lirice. Importantul eveniment cultural desfășurat într-o atmosferă de reală prietenie literară și umană creează noi punți de legătură între generații și asigură un impuls puternic spre afirmarea și promovarea limbii române la tineri și adulți deopotrivă. Felicitări premianților și tuturor participanților la această ediție. Vă îndemn să citiți, să scrieți, să trăiți și să iubiți România și pe românii de pretutindeni. LA MULȚI ANI!

Scriitor, publicist Ionel MARIN
Focșani, 20 iunie 2024

Desigur, această afirmaţie aparţine unui mare poet, Nichita Stănescu! Dar această afirmaţie este valabilă pentru mulţi dintre cei de aici, poate chiar pentru toţi. Dar în mod deosebit pentru domnul IONEL MARIN, prezent printre noi tocmai pentru că trăieşte intens, arde chiar, precum o panglică de magneziu, când este vorba despre LIMBA ROMÂNĂ şi despre POPORUL ROMÂN! Ca să susţin această afirmaţie, vă recomand să citiţi, de fiecare dată, editorialul din fiecare număr al frumoasei şi interesantei reviste BOGDANIA. Eu care mai rătăcesc şi prin înscrisurile şi gândurile altora, dar după ce citesc, chiar studiez aceste editoriale, sunt readus la matcă, pe drumul dreptei credinţe şi iubiri faţă de LIMBA, POPORUL ŞI PATRIA ROMÂNĂ!

În calitate de preşedinte al Asociaţiei Cultural-Umanitară BOGDANIA şi de redactor-şef al revistei cu acelaşi nume, dânsul se prezintă astăzi cu rezultatele/premiile ediţiei a XII-a a cunoscutului de-acum: FESTIVALUL-CONCURS INTERNAŢIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ BOGDANIA. Prin această manifestare culturală de suflet românesc, domnul Ionel Marin încurajează, stimulează şi promovează talentul literar şi dragostea faţă de limba română, creaţia literară a românilor de pretutindeni care, oriunde se vor fi aflat au rămas legaţi cu fire nevăzute de inima şi sufletul poporului român, de Patria Română! Pentru că, aşa cum spunea scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea: Patria este înlăuntru nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi mări...

Pentru domnul Ionel Marin, limba română este coloana infinită a neamului nostru, este altarul sfânt din sufletul românilor, lumina sufletului românesc, sângele poporului român. Limba română, spune domnul Ionel Marin, este catedrala zidită pe teritoriul Carpato-Danubiano-Pontic, binecuvântat de însuşi Dumnezeu şi plin de osemintele eroilor români. Iar Gramatica este schela pe care este clădit edificiul limbii române! Mai spune domnul Ionel Marin: Limba română şi cultura sunt cei mai de seamă piloni ai neamului şi ai spaţiului nostru românesc.

Cultura română seamănă, veghează spiritul neamului nostru. Acestea dau substanţă, lumină fiinţei noastre, ne îndreaptă către izvoarele divinităţii. Temeiul dar şi şansa dăinuirii culturii române rămâne spiritualitatea creştină!

Având în vedere semnificaţia zilei de 31 August, care se apropie, şi care, conform Legii 53/2013, va fi sărbătorită ca ZIUA LIMBII ROMÂNE, un cadou mai frumos decât Premiile acestui Festival de creaţie nici că putea să ne facă domnul Ionel Marin. Pentru că, spune dânsul. Limba română este comoara de aur a sufletului românesc, şi adaugă cu un maxim de iubire românească: speranţa noastră spre reunificarea românilor!  MULŢUMIRI ŞI FELICITĂRI, domnule Ionel MARIN!

            Corneliu CRISTESCU                                                                          16.august.2023

Cercul Scriitorilor Ingineri din AGIR

Sorina Cristiana Gheorghiu

Este elevă a Şcolii generale”Angela Gheorghiu” din Adjud.

Redactor la Revista “Agrement” a Şcolii cu clasele I-VIII “Angela Gheorghiu” din Adjud.

A obţinut numeroase premii la concursuri de creaţie literară, iar în anul 2012 i s-a decernat:

–          Marele premiu (Trofeul) Festivalului -Concurs de creaţie literară “Bogdania”, Focşani, ediţia I-a.

Publică în revista „Agrement” şi în alte reviste, frumoase creaţii literare (poezii, eseuri, poveşti), prin care răspândeşte candoarea şi puritatea adolescenţei, bogăţia şi frumuseţea din interiorul sufletesc.

Joaca de – a Eternitatea

Îmi caut gândurile. Dar nu le găsesc. Nu mă găsesc. Gândurile îmi pun viaţa între ghilimele. Văzduhul îmi plânge în faţă iar roua dimineţii îmi face sete… sete de viaţă, sete de mine poate. Mă caut într-o boabă de rouă. Dar, poate, roua se transformă în viaţă. Îmi caut existenţa într-o boabă de viaţă?

Sunt atingerea cerului şi a pământului. Caut nemurirea cu ochii. Dar nu o găsesc. Eternul m-a învăluit, mi-a distrus singurătatea şi a transformat depărtarea în apropiere. Şi-n neastâmpărul serilor, când cerul îmi zâmbea adăpostit printre stele, îmi căutam în inimă o cale de acces spre MINE… Gândurile-mi curg odată cu monotonia tic-tac-ului.

Îmi ascut ideile ca pe niște săgeţi, dar nu cu o ţintă precisă. Ba nu! Vreau să dobor fortul creat în jurul trecutului. Dar nu pot. Doar inima poate distruge fortăreaţa în care se află viaţa mea. În care mă aflu chiar EU.

Am reuşit! Dar nu eu, cea din exterior, ci eu , prizoniera timpului pierdut. Aceasta evadare din închisoarea eternităţii uneşte cerul şi pământul, într-o atingere binecuvântată de Divinitate, atingere care aduce depărtarea lângă mine.

M- am regăsit. Dar nu aceeaşi. Privirea celeilalte ,,eu ” e în ochii mei, dar trece de barierele fizice. Îmi caută sufletul. În acelaşi timp, şi eu mă uit la ea, dar nu la chip, ci în suflet.

De unde pot avea certitudinea că nu sunt decât un pion al jocului desfăşurat , poate doar de distracţie, de către eternitate? De unde pot şti care din cele două     ,,eu ” sunt? Poate că sunt cea care povesteşte… sau cealaltă ,,eu ” despre care se povesteşte, care-i i mai puternică, Care a învins timpul? Poate că sunt ambele.

Poate sunt o simplă fiinţă de hârtie, personaj al unei poveşti, care aşteaptă să fie transpus de către autor în lumea imaginară, să fie imaginat ca personaj principal sau secundar în propria poveste de viaţă…

Dar nu cred. Mă uit în jur şi totul pare atât de real! Parcă nu aş fi doar o păpuşa mânuită de către Infinit. De asemenea, nu sunt nimic din cele spuse mai devreme. Cele două ,,eu ” erau doar jumătăți din mine. Una fără alta nu există.

S- au reîntregit reciproc. Dar eu nu sunt nici acea reîntregire. Infinitul a fost bun cu mine. Eu reprezint cele două jumătăţi şi un strop din eternitate. Asta sunt eu. Asta suntem toţi .

Întrebarea e: ,,Oare vom mai rămâne aşa, sau vom deveni doar nişte personaje în jocul Universului şi al Infinitului? ”

Un zâmbet – un nou început

           Tăcere. O linişte paradisiacă. Parcă numai Dumnezeu, în nemărginita sa generozitate, mai poate oferi atâta pace în lume şi… în sufletul meu.

Cu mintea golită de orice urmă de apăsare, privesc albe păsări care invadează, cu zborul lor asimetric, înălţimile. Oare ştiu ele cât sunt de frumoase, privite de aici, de jos? Am senzaţia că cerul devine roşu, roşu ca focul, şi mustrarea sa îmi zvâcneşte în obraji. Mă  tulbură această  nouă  stare,  dar îmi place. Treptat, gândurile mi se amestecă, se fac mai îndrăzneţe ca oricând şi mă atrag, fără scăpare, în vârtejul lor. De ce acum nu pot face altceva ?

Ceasul picură monotonie. Mă gândesc la ce voi fi, dar mai ales la ce sunt. Te rog, Doamne, fă ceva! Eu vreau să rămân la jocurile copilăriei, la gândurile stângace, la surâsul suav de copil. Nu vreau să devin un adult posomorât şi indiferent. Ce mai ştiu ei?… Oare cei mari au uitat că viaţa, pardon, povestea, începe mereu cu ,, a fost odată“ şi se sfârşeşte cu fericire?

Lumea  mea, lumea copilăriei mele, este un univers deschis, pictat în diafan şi voie bună. Copilăria– un coş cu jocuri adunate de prin toate generaţiile, un buchet de calde zâmbet,un noian de zile-n sărbătoare. În mişcarea-i sfioasă, o petală de liliac îmi atrage atenţia, alta mă mângâie pe obraz; o pală de vânt mă sărută pe creştet, o rază de soare îmi zâmbeşte de sus. De ce picătura de rouă este la fel de senină ca lacrima? De unde are biata frunză atâta putere, încât să poarte greutatea boabelor de mărgăritar?  Dacă infinitul este… infinit, înseamnă că Dumnezeu încă mai lucrează, nu?  Ridic din umeri – a nedumerire – şi aştept nişte răspunsuri rătăcite pe undeva, prin lumea celor mari… Toate mă desfată în nebuneasca lor existenţă şi mă îndeamnă să trăiesc, pic cu pic, aventura venerabilului Timp. S- ar zice că lumea a fost croită aşa  pentru mine, ca să-mi aţâţe cugetul, să-mi împlinească promisiunile, să-mi deschidă aripile.

Hei! Vă primesc pe toţi în universul meu. Vă invit să-i treceţi pragul, dar nu uitaţi să intraţi cu picioarele curate… Aduceţi cu voi veselia, bunătatea, inocenţa, credinţa, căci eu pe acestea le cunosc şi doar pe acestea le doresc în ,,casa “ mea. Îndrăzniţi! E loc pentru toată lumea şi dacă nu e, vă fac eu, fiindcă am sufletul maaaare, şi darnic, şi bun.

Reţeta copilăriei mele?  Pun o boabă de rouă, torn câteva picături de luceafăr, dar şi un strop de speranţă, adaug un câmp înverzit, doi fulgi de nea şi o frântură de soare primăvăratic.

Să nu uit cântecul duios al mamei şi sfatul înţelept al bunicului. Amestec totul cu surâsul meu cristalin şi gata. Asta sunt EU! Ce voi fi…

Laura Andreea Ştreangă

În prezent elevă la Colegiul Naţional din municipiul Iaşi.

Pentru creaţiile sale a primit numeroase la concursuri judeţene, interjudeţene şi la diverse olimpiade. Premiu Special pentru rezultate deosebite la Olimpiada Internațională de Limbă, Literatură și Spiritualitate Românească, 2013;

Premiu Special pentru reprezentarea în zona excelenței a școlii ieșene, în semn de recunoaștere și de prețuire din partea Inspectoratului Școlar Județean și a Primăriei Municipiului Iași, în cadrul Olimpiadei Naționale de Limbă, Comunicare și Literatură Română, 2013;

Marele Premiu ( Trofeul Bogdania), la ediţia a-II-a a Festivalului-Concurs naţional de creaţie literară “Bogdania”, Focşani, 2013.

 Amazoana

        Numele meu este Walkira şi fac parte din neamul fiicelor lui Ares, pe care elenii le numesc Antianeira, Cele care luptă precum bărbaţii, iar sciţii Oiorpata, Ucigaşe de bărbaţi. Dar cel mai cunoscut nume al nostru este acela de amazoane, şi pentru eleni suntem mai temute decât perşii, căci suliţa noastră loveşte crunt, iar războinicele noastre întrec în agerime şi măiestrie pe cel mai viteaz dintre bărbaţi. Am invadat Athena de nu mai puţin de cinci ori şi, cu voia zeilor, o vom mai invada. Ne conducem după propriile noastre reguli şi ne-am creat o lume în care bărbaţii nu ne controlează.

Ares este tatăl nostru şi de la el am moştenit vitejia şi spiritul războinic; nimfa Armonia este mama noastră şi ea ne-a înzestrat cu toate darurile pe care o femeie le poate avea. Însăşi Artemis ne ocroteşte şi Pallas-Athena ne-a ajutat mereu în războaie. Trăim în cetatea Themiskyra din Pontul Euxin şi o veche profeţie spune că un mare erou ne va alunga de aici, ucigându-ne una dintre regine şi răpind-o pe cealaltă. Dar eu nu am crezut niciodată în oracol şi-n profeţii. Numai Moirele ştiu ce va fi, iar muritorii nu pot avea acces la cunoaşterea lor.

În luptă, suntem superioare tuturor popoarelor, fiind primele care am îmblânzit şi folosit în războaie calul, una dintre creaturile pământului. Luptăm împotriva duşmanilor noştri cu suliţa, arcul cu săgeţi şi toporul de război, armă pe care noi am inventat-o. Ne îndeletnicim cu vânătoarea şi războiul, ocupaţii pe care restul lumii le consideră bărbăteşti. Dar la noi nu au nici o valoare canoanele şi prejudecăţile celorlalte popoare.

În curând va veni cea de-a douăzeci şi cincea primăvară a vieţii mele. Semira este mama mea şi este una dintre cele mai bune luptătoare ale amazoanelor. Toată lumea obişnuia să spună că i-am moştenit talentul. Sora mea, Arsinoe, este una dintre preotesele zeiţei Artemis. Familia mea a fost, de veacuri, binecuvântată de zei, căci ni s-au născut numai fete. E o mare nenorocire să se nască un băiat unei amazoane. Ucis sau mutilat imediat după naştere, este menit să arate întregii lumi că nu avem nevoie de bărbaţi.

Sunt o luptătoare bună şi mă remarcam adeseori la antrenamente. Săgeata mea nu-şi greşeşte ţinta niciodată. Pasiunea mea este însă vânătoarea. Îmi place să mă aventurez singură în desişurile dese şi să vânez mistreţii care aleargă şi se ascund printre tufişuri, antrenându-mă într-o goană nebună.

M-am născut într-o zi din mai, iar amazoanele mai bătrâne spun că ziua aceea a fost singura cu furtună din tot anul. Ele cred că ar fi vorba de un semn, dar eu am fost dintotdeauna convinsă ca mint. Uneori mă îndoiesc şi de zei, cei consideraţi atotputernici şi supraumani, dar care de multe ori se poartă mai josnic decât oamenii. Gândiţi-vă la marele Zeus, stăpânul fulgerelor, care le refuză oamenilor focul… Gândiţi-vă la Hera, regina zeilor, însă, de fapt, însăşi întruchiparea invidiei, a geloziei şi a răutăţii… Sau gândiţi-vă la Eros, copilul orb, crud şi malefic. Pe acesta pot să afirm că-l detest, deşi ceva timp l-am considerat cel mai bun dintre zei, singurul care ne oferă câteva raze palide de bucurie. Îl detest, îl detest pentru răutatea sa şi pentru felul în care se joacă cu toţi, căci puterea lui este nețărmurită: domneşte peste oameni şi peste zei, chinuie orice suflet după ce îl cufundă mai întâi într-o înşelătoare cupă cu ambrozie…

N-am înţeles ce înseamnă să fii amazoană până la vârsta de şase ani, când Semira, mama mea, mi-a spus:

– Walkira, cetatea pe care o vezi în jurul tău este binecuvântată de zei. Însă dincolo de hotarele ei, femeile au parte de o altfel de viaţă, una care presupune exclusiv muncă şi supunere. Însă toate popoarele greşesc amarnic, întrucât nu realizează forţa femeii. Căci în delicateţea fiecărei inimi de femeie sălăşluieşte o războinică. Walkira, amazoanele nu îşi înfrânează adevărata identitate şi nu îngenunchează în faţa niciunui pericol. Amazoanele sunt femei adevărate, iar acest lucru înseamnă mult mai mult decât cred bărbaţii. Suntem viaţă, suntem originea ei, însă suntem deopotrivă puternice şi independente, chiar dacă, încă de la începuturile timpurilor, am fost asuprite. Bărbatul a fost creat de Prometeu; femeia a fost făcută de însăşi zeii cei nemuritori. Iar noi, amazoanele, le desăvârşim opera, fiind femeile adevărate. Artemis să te ocrotească, întrucât de astăzi vei avea onoarea de a te număra printre fiicele lui Ares. Nu uita că de acum ai datoria de a te purta, în primul rând, ca o femeie, ca o războinică.

Cuvintele ei au fost însoţite de ritualul ce marchează transformarea unei fete într-o amazoană. Mamele extirpează sânul drept al fetei, pentru ca forţa să se canalizeze spre umăr şi braţ. Dar eu cred că gestul are cu totul altă semnificaţie. Poate că vrea să însemne renegarea statutului de femeie aşa cum îl înţeleg restul popoarelor. Nu suntem menite să fim doar mame. Suntem puternice, nelimitate, însemnăm mai mult decât cred bărbaţii. Cel puţin asta am simţit şi am gândit în momentul ritualului şi niciun strigăt nu a ieşit printre dinţii mei încleştaţi.

Mama mi-a zâmbit.

– Artemis să te binecuvânteze, Walkira, eşti o veritabilă amazoană.

Din ziua următoare au început antrenamentele grele de războinică. Le aşteptam cu nerăbdare, închipuindu-mi că fiecare lovitură corectă sau săgeată ce se înfigea în centrul ţintei demonstrau că sunt o războinică adevărată. Îmi doream ca mama şi întreg neamul meu să fie mândri de mine. Îmi amintesc de o zi în care Liana, cea mai bună luptătoare a amazoanelor şi cea care ne învăţa arta războiului, a încordat arcul şi a tras într-un copac aflat la cincizeci de paşi depărtare nouă săgeţi înfipte la distanţe egale, de două degete. Nu voi uita mândria de pe chipul ei şi zâmbetul ce îi lumina expresia, nici cuvintele pe care le-a rostit atunci:

–  Nicicând nu va mai fi în cetatea Themiskyra vreo trăgătoare la fel de iscusită ca mine.

Am ochit şi am slobozit într-un copac de lângă cel care purta trofeul iscusinţei Lianei douăsprezece săgeţi la distanţe egale, de un deget. Nu am spus nimic. Am privit-o doar pe Liana, care a pălit de invidie şi de mânie.

Vestea că o tânără luptătoare s-a dovedit mai pricepută decât Liana a făcut repede înconjurul cetăţii. Pentru că zeii o binecuvântaseră să aibă o fată care să fie o războinică atât de talentată, mama le-a încredinţat-o lor pe Arsinoe, sora mea, care a devenit preoteasă a zeiţei Artemis. Aveam unsprezece ani pe atunci. Dar s-au schimbat multe între timp! Liana a murit acum şapte ani, iar eu am învăţat să-mi folosesc talentul vânând păsările cerului şi lighioanele pământului.

Deşi am fost mereu o războinică, poate că am avut o fire prea visătoare pentru o amazoană. După lungile ore de exerciţii şi lupte, mă refugiam în pădure, cu arcul şi săgeţile, şi vânam. Exploram părţi ale codrului în care nu se aventura de obicei nimeni, urcam pe stâncile pe care se refugiază doar caprele sălbatice şi-mi plăcea să admir sălbaticul peisaj care îşi deschidea în faţa ochilor mei porţile de desiş sau de grote tainice.

Într-o zi, acum mai bine de doi ani, mă strecuram printre copacii seculari, groşi şi noduroşi din inima pădurii şi priveam concentrată în jurul meu, să văd dacă nu se ivea vreun animal dintre tufişurile dese. Era sfârşit de vară, iar coroanele din frunze ale copacilor alcătuiau un năvod pentru razele aurii de soare şi le cerneau lumina. Glasul unui izvor se auzea de undeva departe, iar foşnetele pădurii mă încărcau cu o vibrantă energie.

Mi s-a părut că văd ceva mişcând şi mi-am încordat cu repeziciune arcul. Apoi am observat ceva țâșnind dintre tufişuri şi alergând spre izvor. Creatura fugea repede, dar puteam vedea că şchiopăta şi mi-am dat imediat seama că era deja rănită. Am alergat şi eu şi am reuşit să o ajung lângă izvor.

Nu mai văzusem niciodată un bărbat, dar am ştiut dintr-o singură privire că este unul. O dată pe an, pentru a-şi lărgi rândurile, amazoanele vizitează un trib format numai din bărbaţi. Dar eu am avut mereu silă faţă de ei, aşa că fie mă prefăceam că sunt bolnavă, fie mă ascundeam în pădurea pe care o cunoşteam mai bine decât oricine altcineva şi povesteam apoi că m-am rătăcit.

Am încordat arcul.

– Nu trage! strigă bărbatul în greceşte.

Am ridicat o sprânceană.

– De ce nu?

Eram destul de surprinsă. În faţa mea, bărbatul, cu un picior însângerat, stătea prăbuşit lângă izvor, cu o expresie de adâncă disperare în ochii mari şi albaştri. Am admirat puţin creatura atât de ciudată. Avea părul negru şi ondulat, nasul prelung și subțire, trupul bine făcut. Arăta exact așa cum îmi închipuiam că arată un bărbat.(va urma)

Miruna Ştefana Belea

În prezent este studentă în anul III la Universitatea din Manchester, Secția Germană- Ebraică.

Membră a Clubului Literar „Altfel” din Târgovişte; A obţinut numeroase premii la concursuri naţionale şi internaţionale de literatură, de creaţii originale, de proză scurtă şi premii a unor reviste de prestigiu din ţară. În anul 2013, a obţinut Premiul I, secţiunea proză la Festivalul-Concurs naţional de creaţie literară Bogdania.

Dispariție (III)

– Triburile Mbuti au, așadar, în ciuda sărăciei și a epidemiilor nu rare, o spiritualitate aparte, datorată unor valori care se bazează pe o permanentă colaborare, în opoziție cu competiția specifică occidentului. De la jocurile copilăriei până la ritualul de înmormântare există o… Da, domnișoara Mănoiu?

– Dar există și o autoritate care îi forțează, desigur.

-?

-De exemplu, așa cum spunea C. T., inițierea lor în societate se face printr-un ritual mult mai dur decât stagiul militar, să zicem, acolo…

Studenții dădeau semne de nerăbdare. (Asta o să-mi ia locul, gândea profesorul surâzător.) Întrerupse:

-Extindem discuția prea mult, colegii dumitale exprimă tacit nevoia de o pauză. Dacă vrei să elaborezi ora următoare… (și-a adus aminte că nu va mai fi ora următoare și a vrut, pentru o clipă să o lase moartă, însă frica inexplicabilă că Mănoiu i-ar putea citi gândurile și ar crede că nu o ajută de frică să nu îi ia locul îl făcu să se răzgândească). Eh, nu chiar ora următoare, dar ca să te lămurești de ce educația se face pe cale spirituală în triburile Africii, poți să iei de la bibliotecă niște cărți…adică nu, că nu sunt la bibliotecă. Îți dau eu, le am…ooof, nu le am la mine, ți le aduc (și-a adus aminte că nu se mai întoarce)… sau vii tu la mine acasă și le iei altă dată. Sala, care până atunci o bombănise încetișor pe Mănoiu, poreclită și ”prelungitoarea”, datorită talentului ei de a pune întrebări profesorilor la nesfârșit, prelungind mereu cursurile, amuți. Studenții ascultau înmărmuriți la propunerea deloc lipsită de apropo a profesorului, despre care, deși nu știau prea multe, își făcuseră o părere bună. Era un bătrân tobă de carte, dar foarte obositor, a cărui agitație se putea citi în ochii verzi spălăcit, mereu parcă injectați, care se mișcau cu repeziciune spre fiecare dintre ei, în timp ce explica, recomanda, arăta pe flipchart, prezenta .ppturi cu poze din tinerețea lui petrecută în Africa și Asia, îngropată în cercetări antropologice. Scria pe tablă cu o viteză nemaipomenită, se umplea de praf de cretă cât ai clipi din ochi, avea ticul nervos de a-și da bretonul des și alb de pe frunte la fiecare câteva secunde.  În acest timp, profesorul, legănându-se pe scaunul său masiv, cu o mână sprijinită pe spătar, îi privea aparent absent, cu o curiozitate ascunsă, dar nu prea intensă. Reacția lor îi era necesară numai din punct de vedere antropologic, nu-i păsa ce credeau despre el, mai ales acum.

Un grup de băieți din dreapta, mai cârcotași, rânjeau sprijiniți cu coatele pe masă, fără să spună nimic. Pe fețele lor se citea nerăbdarea de a fugi într-un bar, în habitatul lor natural unde își puteau bârfi cu încredere profesorul, apoi colegii și colegele, facultatea și țara, concluzionând la plecare, într-un mod cât se poate de serios și de matur, că ”uite, de-aia nu mai  merge nimic”. Lângă ei, un techie neatent, care, fără să observe că s-a întâmplat ceva oarecum ieșit din comun pentru restul grupei, butona absorbit la un telefon, altul decât cel plasat tactic pe masă și, desigur, altul decât cel din buzunar. Asta făcea neîncetat de la începutul cursului și probabil că asta avea să facă și la examen. Două rânduri mai jos, niște gâsculițe mereu puse la punct în ceea ce privește vestimentația, dar niciodată pregătite să se angajeze într-o conversație pe teme antropologice, chicoteau imatur și își dădeau coate, arătând semnificativ spre Mănoiu, ca și cum ar spune: ”Știam eu!”. În sfârșit, în colțul din stânga jos, gemenele lipsite de cărți, caiete și idei personale, intrate la cu taxă, dar foarte dornice să treacă la buget de pe semestrul al doilea, sufocând-o din această cauză pe singura studentă ”adevărată” din grupă. Precaute, din grija de a nu o supăra pe colega lor de nădejde de la care își copiau mereu temele, nu păstrau pe față nicio expresie. Și, în imediata lor apropiere, Mănoiu, palidă ca de obicei, cu ochi mari și vivace, care, parcă imitându-și profesorul, studia cu un aer pasiv reacțiile celorlalți. În spatele tuturor, în ultima bancă din  dreptul ușii Alexandru Grosu, cu un aer distrat pe fața lui dură, rectangulară.

Victor Mihalache se ridică alene, bătrânește, făcu un semn cu mâna spre studenți, sugerându-le că sunt liberi. Deîndată ce se goli sala, luă toate materialele aranjate  pe masă și le băgă la repezeală într-o pungă de cadouri uriașă, care până atunci stătuse împachetată într-una din cărți. Se îndreptă de spate și plecă sprințar spre biroul său, iar cine  l-ar fi văzut în acel moment ar fi considerat cel puțin bizară atitudinea lui, din moment ce cu câteva minute înainte se ridicase cu aerul că avea tot timpul din lume.

După ce ieși din sală laolaltă cu studenții gălăgioși, Alexandru Grosu își făcu gura pungă și scoase un fluierat prelung, aproape imperceptibil, ca un oftat din rărunchi.  Buzele lui subțiri de tot, care se mișcau aproape încontinuu fără să spună niciodată mai nimic ( fiindcă, în fond, proprietarul lor era un om foarte buhos și taciturn) rosteau parcă un descântec de demult. Sau cel puțin asta ar fi spus oricine care nu ar fi făcut mai întâi cunoștință cu scepticismul profesorului de biologie, un om care își petrecuse ultimii douăzeci de ani din viață încercând să le dovedească celorlalţi amici (le-aș fi spus prieteni dacă el ar fi fost în stare să lege prietenii) ai săi, mai ales celor de tipul profesorului de antropologie, că toată umanitatea, filosofia și credința lor șed în meme  (după cum se exprimase odată Violeta Grosu, într-un mod foarte enervant pentru soțul ei). Alexandru Grosu dădea impresia că pentru el nu exista nimic altceva  înafara unor centri nervoși care produc reacții menite a schimba stările de – impropriu spus – spirit ale ființelor vii și probabil că discuțiile despre spiritualitate pe care încerca să le țină Victor Mihalache cu studenții (de fapt, predici în pustiu, ca ale noastre, ca ale tuturor, ar fi comentat Violeta Grosu) l-ar fi revoltat pe biolog, dacă nu ar fi fost preocupat de cu totul alte aspecte ale seminarului ținut de amicul său.

Mergând cătrănit printre studenți, necunoscut în facultatea lui Mihalache, Alexandru Grosu nu făcea impresie.  Cu umerii lăsați, cu fața posacă,  încadrată și mai pătrățos de părul răzleț și cam neîngrijit, mestecând mereu din buze a șoaptă, profesorul lăsa impresia unui bărbat sever și ușor apatic, dus pe gânduri. Dar când vorbi reuși să sperie un întreg coridor cu vocea grea, foarte rezonatoare:

-Alo, da?

Își dădu seama că, pentru a mia oară, ar trebui să încerce să vorbească din gât. Rezonatorii lui nazali erau parcă furați de la zeii legendari.

-Da, șopti, cu buzele uimitor de subțiri. Da, eu am zis să ne vedem la 6 diseară la Rococo. Da, Da… Păi, da, de ce să nu ne vedem, sunt patru luni… Da, bine, mi-a dat și mie telefon să-mi spună că nu poate….E? Ce proiect de lege? Vezi că trebuie să mai stăm și noi de vorbă?…Auzi, dar Mihalache vine?… Mihalache, profesorul de antropologie!…Hai, sună-l tu, te rog, da? Că eu mă grăbesc acasă….Da, facem nuntă, da! Majoritatea au confirmat deja prezența…(va urma)

A făcut masterat în Asistenţă socială în spaţiul justiţiei. Probaţiune şi mediere UBB Cluj-Napoca;

Facultatea de Drept UBB Cluj-Napoca; Facultatea de Ştiinţe Administrative UBB Cluj-Napoca.

A apărut în paginile Antologiei literare Conexiuni şi în Antologia literară Constantin Virgil Bănescu, ambele apărute în anul 2013. Colaborează cu revistele Boema şi Bogdania.

Premii pentru poezie: – Premiul I la Festivalul-Concurs naţional de creaţie literară „Bogdania” Ediţia a II-a, Focşani, 2013.

Doar deasupra

S-a urcat pe umerii apusului
ca o nebunie pe încheietura unui om nedumerit.
Uneori doar genunchele stâng îţi miroase a om viu.
Dacă pe umerii mei s-ar aşeza un fel de răsărit
l-aş duce în spinare
departe
şi doar deasupra pământului.

Degetele mişcate fără grabă
fac lucruri nevăzute,
atunci se prea poate ca piciorul acela din groapă
să fie pus acolo de oameni îngăduiţi.

Mâinile mele stângi
se vor încolăci deasupra unui piept care
din mic în mai mic
îşi va găsi viermii convenabili…

Timpul nu-şi mai revine niciodată.
Niciodată?
Niciodată!

 Din nou

Ultimul perete zidit a fost
ca o durere de dinţi
care există la anumite ore,
inclusiv la cele din noapte.

Încă mă gândesc,
la orele trei,
când se presupune a se deschide porţile iadului,
dacă mi-e frig, cald
sau doar bine…

În singurătatea ta eşti,
chiar făcând parte din treimea
ce aduce a triunghi conjugal
înscris în cercul ultimului poem
care întotdeauna este spovedania.

„Pacientul poate fi închis.”
auzise scârţâind o voce groasă şi stinsă.

Ce bine că pentru reîncarnarea asta
nu există cabină de probă.

Oameni şi făpturi

O vină nemotivată și neclarificată de nimeni și nimic.
Pentru asta ne-am hotărât să împăcăm ce e sus?
Acolo nu a fost trimis solul care să anunțe cum noi credem că e bine să îl închidem pe Dumnezeu între pereții care sună doar la ore fixe.
Și nu suntem noi liberi în nebunia de a ne rătăci, de a lua în picioare drumurile.
Atunci ne rămân doar mâinile
care, știm cu toții, fac pe nebunele în întuneric.
Dacă acum ne-au ajuns lucrurile care este nevoie, nu trebuie, să le facem
înseamnă că în primul rând suntem oameni, apoi făpturi.
Acum să se arate acela care poate spune de ce miroase mai mult a zid decât a cer.