Stă în putinţa noastră să continuăm desăvârșirea unității spirituale a tuturor românilor și fraților care locuiesc pe vechile meleaguri ale Daciei străbune.
Primiţi urările noastre de: sănătate, belșug, înțelegere, armonie, putere de muncă şi creaţie, de linişte sufletească. Să fim tari, să gândim pozitiv, să muncim şi să ne preţuim reciproc.

Pluguşorul revistei Bogdania

Aho, aho scriitori şi confraţi,
Staţi puţin, nu consemnaţi
Lângă ferestre v-alăturați
Şi cuvântul mi-ascultaţi.
Ia mai mânaţi, măi, hăi, hăi …

Am venit acum, din nou,
Dragi români, de Anul Nou,
Noi vă oferim cadou,
Cu-o urare strămoşească,
O revistă românească!

Ce apare de nouă ani,
În judeţul Vrancea, la Focşani.
Îi dorim mereu să crească,
Şi să ne înveselească,
Într-u mulţi ani să trăiască!

Pentru voi, români din ţară,
Pentru voi, români de-afară,
BOGDANIA vă îndeamnă,
Să facem o ţară dreaptă,
Şi România să înflorească!

Trăim vremuri noi!
Pline de boli şi nevoi
Covidul ne-a împovărat
Este greu, e adevărat
Îl vom învinge, neapărat!

Şi noi şi voi ducem povara
Să se ştie în toată ţara
Că vrem să trăim ca fraţi
Unirea în cuget măi fârtaţi
Ia mai mânaţi, măi, mânaţi…

Domnul Isus ne arată Cărarea,
Drumul spre lumină, Calea.
Pentru noi a venit în lume,
Cu voinţă şi daruri supreme
Pin iubire să ne mântuiască!

Avem țară, avem renume
ReUnirea pe toți să ne adune,
Speranţa nicicând nu va muri
În ţară vor fi iarăşi, noi sărbători
Şi Domnului îi vom fi recunoscători.

De urat, noi tot am ura
Dar a venit seara,
Aici, şi la dumneavoastră,
Şi ne-aşteaptă soţiile, în casă
Cu pâine caldă pe masă.

Pentru anul care vine
Vă dorim numai bine
Pandemie-n lume să nu mai fie
Oamenii să se iubească,
Şi-n veci planeta să trăiască!
LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!

Împreună să ne bucurăm de darurile vieții și să intrăm într-un Nou An cu speranţă şi dorința sinceră de a fi mai buni și mai frumoși la suflet!
Lumină și iubire în suflet, în familie și în viață! Să iubim adevărul, permanent să căutăm armonia cu semenii noştri, cu natura şi infinitul.
Vă dorim dragi vrânceni, români de pretutindeni, ca Noul An, anul 2022 să devină un an al păcii, normalităţii şi armoniei. La mulţi ani!
Vă îmbrățișează cu preţuire, dragoste şi frăţie,
Ionel MARIN şi redacţia revistei Bogdania

Omul, cea mai frumoasă „zidire”, mărgăritar al vieţii, este singura ființă de pe planeta Pământ, conștientă de Sine, care cugetă şi îmbrăcat în haina luminii, descătuşat de răutate şi frică, înfloreşte şi produce bucurie semenilor şi lumii.
Este scânteia divină, cu certitudine o fărâmă din infinitul mare, din universul văzut şi cel nevăzut, un crâmpei de suferinţă cu dorul permanent de zbor, prin anotimpuri, către Nemărginire.
Fiecare dintre noi, aparţinem unui popor, unei Patrii în care ne naştem şi pe care suntem datori a o ajuta, preţui, iubi şi transmite urmaşilor întreagă şi înfloritoare. Şi noi, românii avem o istorie şi o cultură bogată. Acad. Constantin C. Giurescu (13.10.1901-13.11.1977), afirma în volumul ,,Istoria românilor”: ,,…suntem unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei şi cel mai vechiu din sud-estul European. Strămoşii noştri Dacii sau Geţii locuiau acest pământ cu optsprezece veacuri înainte de Hristos. Istoria nu cunoaşte altă patrie decât aceea în care locuiesc şi astăzi urmaşii lor. ,,Noi suntem de aici” în timp ce toţi vecinii noştri au venit mult mai târziu în ţările pe care le ocupă acuma. Dar nu-i numai vechimea. Dacii sau Geţii au fost şi un popor de elită al antichităţii, pomenit cu laude chiar dela început de către ,,părintele istoriei”, Herodot. Am fost şi vom rămâne un popor credincios lui Dumnezeu.
Referitor la faptul că suntem un popor creştin, Constantin C. Giurescu, afirma: ,,Suntem apoi cel mai vechiu popor creştin din sud-estul European. Toţi vecinii noştri, dar absolut toţi, au fost creştinaţi mult în urma noastră. Suntem, în sfârşit, singurul popor în această parte a Europei care a izbutit să aibă o vieaţă politică fără întrerupere, dela întemeierea statului până astăzi. Faţă de aceste fapte şi de o sumă altele care se vor vedea mai departe, sentimentul de mândrie naţională şi de absolută încredere în viitorul poporului şi statului nostru e cu totul natural.”
Şi de aceea noi răspândim şi susţinem opiniile şi faptele pro-familie, pro-viață, pro-Dumnezeu și creștinism. Cel mai frumos sentiment este IUBIREA! Sper că oamenii nu îl vor limita, pierde sub dorinţa de a fi în siguranţă. Nu poţi fi liber fără iubire, fără îndrăzneţe visuri.
Românul este o minune a istoriei! Este firesc să ne aducem aminte de strămoșii noștri geto-daci, de eroismul lor, de Dacia, de istoria acestui brav popor încercat și care ne-a lăsat o vatră frumoasă și bogată. Dovezi arheologice, precum cele din luncile Ialomiţei şi Dâmboviţei, culturile Coţofeni de la Văcăreşti, Dragomireşti şi Cazaci, dovedesc că suntem “Vatră a vechii Europe”. În Târgoviște există primul Muzeu al Evoluţiei Omului şi Tehnologiei din Paleolitic, unicat în Europa Centrală şi de Sud-Est și care aduce cele mai vechi mărturii dacice, plecând de la omul de Neanderthal. Aici se găsește cel mai vechi instrument de suflat din Romania, un fluier gravetian, de peste 20.000 de ani, recipiente pentru prepararea ocrului și o geodă vopsită cu ocru de peste 50.000 de ani, descoperite în peştera Cioarei – Boroşteni, județul Gorj, unicul colier din cochilii de melci de mici dimensiuni din Europa, de circa 29.000 de ani, multe pandantive din dinți de animale şi pandantive din piatră gravate, unele chiar mai vechi de 25.000 de ani etc., toate acestea descoperite în siturile Piatra Neamţ – Poiana Cireşului, județul Neamţ şi peştera Cioarei – Boroşteni. De altfel, în muzeu se concentrează peste 3/4 din toate obiectele de podoabă şi de artă descoperite în România, mai vechi de 10.000 de an. În luna august 2016 s-au descoperit 91 monezi de argint geto-dacice în com. Vânători, jud. Vrancea, vechi de peste 2.000 de ani. În toate regiunile țării s-au găsit dovezi de necontestat privind evoluția și continuitatea vieții poporului dac pe aceste binecuvântate meleaguri.
Noi, românii trebuie să fim mândri de obârșia noastră și să dăm dovezi la lume, precum Decebal, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu și lista este extrem de lungă, ce s-au sacrificat pentru țară și credința ortodoxă.
În anul 1600 domnitorul Mihai Viteazul a reușit să unifice, pentru prima dată în istorie, cele trei țări române într-un singur stat. Dorința de unire a continuat în permanență și la 24 ianuarie 1859 s-a realizat Mica Unire, Unirea Principatelor române, prin unirea Moldovei cu Țara Românească. Un rol esențial l-a avut Alexandru Ioan Cuza, ales în ambele țări ca domnitor și care a reușit să pună bazele statului român modern. Lupta a continuat cu o imensă jertfă de sânge, a celor peste 1.000.000 de români, pe diferite câmpuri de luptă. Să ne amintim, cu mândrie și recunoștință de eroii de la Mărășești, Mărăști, Oituz și din toate bătăliile în care și-au dat viața pentru PATRIE. Eroii români înveşnicesc de-apururi în inima ţării.
Marele vis al înaintașilor, ROMÂNIA MARE s-a înfăptuit la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, prin alipirea la Regatul României a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și a Maramureșului.
Condițiile interne și externe au favorizat realizarea acestui mare deziderat al înaintașilor.
Un rol deosebit l-a avut Armata română, Regele Ferdinand, Regina Maria dar și mari personalități precum: Ion I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Alexandru Vaida Voevod, Ștefan Pop, Alexandru Lepădatu, Ion Pelivan, General Alexandru Averescu, majoritatea miniștrilor, generali din armată, academicieni, profesori, personalități din fiecare regiune a țării.
Prin Adunarea națională a Germanilor din Transilvania și Banat care a avut loc la Mediaș, în data de 15 dec. 1918, sașii și secuii au aprobat, pentru vecie, decizia românilor de a se uni cu Regatul României.
Regele Ferdinand I semnează pe data de 24 decembrie, 1918 un decret de acceptare a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România, la care guvernul maghiar protestează. La Versailles încep negocierile cu cele patru puteri ale Antantei, precum și cu Cehoslovacia, Ungaria, Serbia, Bulgaria și Rusia, pentru stabilirea noilor granițe.
La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a avut loc solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria. Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice romaneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.
Cu acest prilej, regele Ferdinand s-a adresat tuturor românilor cu o proclamaţie:
“Mă închin cu evlavie celor cari, în toate vremurile și de pretutindeni, prin credința lor, prin munca și jertfa lor, au asigurat unitatea națională și salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas și simțire de la Tisa până la Nistru și până la Mare”.
În următoarea zi au fost organizate o serie de manifestări la Arcul de Triumf din Bucureşti, la care au participat reprezentanţi din peste 20 de state europene, din SUA şi Japonia, acest fapt demonstrând recunoaşterea internaţională a noului stat unitar român.
În ziua de 1 Decembrie, Ziua naţională a României, zi sfântă pentru toţi românii din întreaga lume, cu România în inimă, uniţi în cuget și simțire, să omagiem înaintașii noștri care au făurit România Mare. Glorie eternă eroilor neamului românesc!
Rezoluția Unirii a fost citită de Vasile Goldiș, om politic şi membru de onoare al Academiei Române, pe 1 decembrie 1918 la Alba Iulia.
Vasile Goldiș care a spus: ,,Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se afla şi naţiunea romana din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii romane de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Tara Românească”.
Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: Romania Mare.
Actul Unirii cu Basarabia (Votat de Sfatul Ţării la 27 martie St. V. 1918)
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:
Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan
Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918
„Congresul General al Bucovinei, întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fiii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirii păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viaţa publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat! Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre. Drept aceea Noi,
Congresul general al Bucovinei, întrupând supremă putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale, Hotărâm:
Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României.
Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/ 1 decembrie 1918
„I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.
Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președinte și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca Zi Națională a României.
1 Decembrie, Ziua Națională a României este, o zi de sărbătoare pentru tot neamul românesc, pentru suflarea românească, un prilej de cinstire a memoriei celor care au reușit să ducă la îndeplinire idealul de unire al locuitorilor tuturor provinciilor românești.
Este o zi specială, care ne reamintește că România, atunci a apărut pe harta lumii, ca stat unitar şi indivizibil. În conștiința națională, 1 Decembrie 1918, simbolizează momentul în care întreaga românime devenea stăpână absolută, recunoscută de celelalte state ale lumii, peste moștenirea lăsată de bunicii și străbunicii acestor pământuri. Astăzi când România își sărbătorește Ziua Națională în sânul familiei Europei Unite, este timpul să privim și spre viitorul nostru ca națiune. Un viitor, mai exact o zi, sper apropiată, în care frații noștri de peste Prut vor reveni la patria mamă, în mijlocul României, de acolo de unde au fost smulși de vitregia istoriei. Din acest punct de vedere, 1 Decembrie ar putea fi și un moment de reflecție asupra idealurilor noastre ca națiune, ca cetățeni ai aceleiași cetăți numită România Mare. Astfel, statul român, întregit în forma lui de astăzi, trebuie preţuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci şi nezguduite în alcătuirea geografică a pământului strămoşesc, în firea poporului român şi în trăinicia lui, în legăturile lui sufleteşti întărite prin unitatea aceluiaşi grai, aceleiaşi credinţe, aceloraşi datini şi obiceiuri, în asemănarea nedezminţită a întocmirilor şi aşezămintelor moştenite din bătrâni şi, mai presus de toate, în puterea morală a conştiinţei naţionale, fără de care ar fi şubrede şi nesigure toate celelalte temeiuri.
Cu glia părintească, cu patria în suflet, români de toate vârstele, în mod deosebit tinerii, responsabili de propria viață dar și de destinul urmașilor, luptă pentru așezarea pe noi și trainice temelii a viitorului țării. Am avut și mai avem oameni de rară capacitate și dăruire umană, savanți, oameni de știință și de cultură de mare valoare mondială. Putem împreună, prin muncă și iubire, să transformăm România dintr-o țară vlăguită, într-o pasăre măiastră a infinitului uman. Minunate vise se pot realiza şi în Patria care ne-a născut şi crescut, nu neapărat, în ţările adoptive care ne vlăguiesc şi ne tratează ca pe nişte ,,cerşetori”.
Patria trebuie şi poate să facă mai mult pentru fiii ei. Decizia politică este în mâinile politicienilor, a celor ce conduc ţara.
Criza profundă din societate, accentuată şi de pandemia cu acest nou virus Corona trebuie să înceteze şi să alegem calea cea dreaptă şi normală. Ne întrebăm pe bună dreptate dacă democraţia este în pericol şi dacă ROMÂNIA se-ndreaptă către direcţia cea bună? Naţiunea noastră poate renaşte numai prin iubire de neam, adevăr, dreptate, muncă onestă şi vie credinţă.
Este vremea înţelegerii şi ascultării de glasul Patriei Române. Pentru a se trăi mai bine trebuie să reconstruim fabrici, uzine, combinate, să muncim mai eficient, dar pe ogoarele Patriei. Din cauza sărăciei, a lipsei locurilor de muncă, a instabilităţii, câteva milioane de români sunt „dezrădăcinaţi” şi cu certitudine și nefericiţi. Cu dorul aprins de ţară, românii din diaspora încearcă să ducă mai departe credinţa şi graiul străbun, respectul faţă de istoria neamului. Eminescu spunea: „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”.
De aceea acum, mai mult ca altă dată guvernul, instituţiile trebuie să slujească interesele naţionale ale românilor şi tuturor locuitorilor ei.
Cearta interminabilă, vorba multă şi neserioasă nu dă roade benefice. Să ne punem, cu toţii, întrebarea: cui serveşte atâta nedreptate, dezbinare, ură şi mârşăvie?
În această perioadă a pandemiei, cu certitudine am învăţat să preţuim mai mult sănătatea, ce înseamnă libertatea, prietenia, relaţia firească cu cei apropiaţi, ce înseamnă credinţa şi mai ales speranţa, nevoia de a rămâne în firescul lucrurilor. Stă în puterea omenirii să ne salvăm, să ne continuăm în mod paşnic, trăirea zilnică, viitorul. Poporul român îşi asumă trecutul şi apără viitorul! Dacă vom asigura condiţii decente de trai în ţară pentru fiii ei, se va opri exodul de populaţie aptă de muncă şi o mare parte din cei plecaţi la lucru în întreaga lume, specialiști, muncitori și țărani, vor reveni în ţară. Trebuie să vină și timpul nostru, un timp al afirmării şi al iubirilor. Sunt importante regăsirea de sine, bunul-simţ în toate şi demnitatea proprie. Munca, învățătura, onestitatea, solidaritatea, compor-tamentul civilizat, dăruirea, implicarea directă și afectivă ne vor ajuta să făurim un viitor liber și fericit în glia strămoşească.
Dumnezeu să binecuvânteze România!
LA MULȚI ANI ROMÂNI!
Ionel MARIN

IONEL N. MARIN, poet, eseist, publicist, editor şi animator cultural de excepţie, s-a născut pe 2 iulie 1954 în comuna Suraia, judeţul Vrancea. A înfiinţat în municipiul Focşani, în luna august 2011 Asociaţia cultural-umanitară Bogdania, a cărei preşedinte executiv este şi în prezent. Între anii 2012-2020, a organizat şi desfăşurat nouă ediţii ale Festivalului-concurs de creaţie literară Bogdania, la care adăugăm şi ediţia a zecea, jubiliară, care ne-a adunat aici la Festivitatea de premiere, nu întâmplător aici la Sala de festivităţi a A.G.I.R, în ziua în care Domnia Sa împlineşte vârsta de 67 de ani, gazdă deosebit de amabilă, fiindu-ne, scriitorul Nicolae VASILE, preşedintele Grupării Literar Ing. Dintr-o grijă deosebită pentru descoperirea şi promovarea tinerelor talente, a organizat şi trei ediţii ale Concursului literar pentru elevi de şcoală gimnazială Bogdania. A realizat volumul ,,Aripi spre zbor. Antologia literară Bogdania, în trei volume, urmând volumul IV. La începutul anului 2013, a înfiinţat Revista de creaţie şi cultură Bogdania, conducând-o ca redactor şef, pe întreaga perioadă de la apariţie. Primul număr tipărit a fost în luna mai 2013. În ianuarie 2018, a fondat Editura Bogdania, pe care o conduce, ca director. Este membru al Ligii Scriitorilor Români şi membru UZPR.
ASOCIAŢIA CULTURAL-UMANITARĂ „BOGDANIA”, fondată și condusă de către poetul Ionel MARIN din Focșani, județul Vrancea, organizează anual Festivalul-concurs internaţional de creaţie literară „Bogdania” ajuns, în acest an, la ediţia a X-a. Parteneri la această ediţie sunt: Cenaclul ,,Literar Ing.” din Bucureşti condus de către Prof. univ. dr. ing. Nicolae Vasile; Liga Scriitorilor Români, preşedinte Al. Florin Ţene, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, preşedinte domnul Doru Dinu Glăvan, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, preşedinte Prof univ. Liviu George Muha şi Revista de cultură Bogdania, redactor şef Ionel MARIN.
Invitaţi speciali: Florian Laurenţiu Stoica, directorul revistei ,,Independenţa Română-Independenţa prin cultură’’ şi domnul G-ral Emil STRĂINU, scriitor şi specialist international în fenomenele aerospaţiale neidentificate.
Aşa cum aprecia Dr. Michaela Orescu din București, la Gala premiilor Bogdania din anul 2015: „Festivalul BOGDANIA deşi iniţiat în judeţul Vrancea, la FOCŞANI de poetul Ionel MARIN, constituie ecoul naţional, adună sub faldurile sale, condeie din ţară şi străinătate, într-o cunună a valorilor româneşti”. Tradiţia a continuat cu succes şi în acest an, la Festivalul-concurs Bogdania înscriindu-se în competiţie concurenţi din toate județele țării, din București, Republica Moldova, Spania şi Belgia. Cea mai consistent reprezentată, secţiune, secţiunea poezie, cu 81 de participanţi, apoi secţiunea proză scurtă cu 30 participanţi şi 7 participanţi la secţiunea eseu.
Gala premiilor Bogdania constituie o adevărată sărbătoare a literaturii române, participând, deşi suntem în vreme de pandemie, cu bucurie şi interes, tinerii premiaţi, rude ale acestora dar şi personalități marcante ale culturii, numeroși scriitori, artiști, colaboratori şi cititori ai revistei Bogdania. Şi la această ediţie Asociaţia cultural-umanitară Bogdania, revista Bogdania, prin scriitorul Ionel MARIN, a înmânat premii concurenţilor şi de asemenea Diplome de excelenţă şi premii membrilor juriului, partenerilor şi celor mai merituoşi colaboratori din ţară şi din diaspora românească.
Membrii Juriului Festivalului BOGDANIA, pentru ediţia a X-a format din personalităţi ale culturii şi literaturii: Prof. univ. Nicolae VASILE, preşedintele Cenaclului „Literar Ing.” şi al juriului; Alexandru Florin ŢENE, preşedintele naţional al LSR, Ionel MARIN, preşedintele Asociaţiei cultural-umanitare Bogdania; poetul, prozatorul Geo CĂLUGĂRU, membru USR; Adrian-Nicolae POPESCU, poet, prozator, membru UZPR.
În cuvântul distinşilor membri ai juriului, partenerilor, al invitaţilor: G-ral Emil STRĂINU, Doina BÂRCĂ, Geo Călugăru a reieşit în evidenţă faptul că de la an la an vin concurenţi tot mai talentaţi, că Asociaţia culturală Bogdania, scriitorul Ionel Marin depune eforturi susţinute şi obţine rezultate remarcabile în descoperirea şi promovarea de noi talente literare, nu numai prin Festivalul-concurs internaţional Bogdania, ci şi prin Concursul literar pentru elevi de şcoală gimnazială (ediţia a III-a finalizat la 01 iunie 2021), cât şi prin rubrica Debut literar din revista de creaţie şi cultură Bogdania. Domnul CĂLUGĂRU consideră această ediţie, cea mai izbutită de până acum. Cea mai consistent reprezentată, secţiunea poezie, cu 81 de participanţi, reflectă faptul că preţuim şi iubim poezia, regina literaturii. Apreciez nivelul înalt de cunoştinţe şi capacitatea concurenţilor de a se exprima cât mai expresiv şi accesibil, totodată. Există preocupare pentru descoperirea sinelui, şi punerea în relief a acestuia precum şi capacitatea de selecţie a valorilor şi a măiestriei de a le prezenta limpede, autentic.
Domnul Al. Florin Țene, Președintele Național al Ligii Scriitorilor Români, Membru al Academiei Americano Română de Cultură și Știință, neputând să fie prezent a trimis, ca membru al Juriului câteva aprecieri cuprinse sub titlul ,,Când omul sfințește locul și scriitorul Cuvântul”, citit de către Ionel Marin: ,,Dragi colegi, îmi pare rău că nu pot să particip alături de dumneavoastră la această frumoasă sărbătoare când tinerii condeieri prind aripi pentru zborul lor în arealul literaturii române dulce ca mierea din cuvintele limbii noastre. Însă, povara crucii anilor pe care îi port pe drumul Golgotei spre desăvârșire, îmi apasă umerii, împiedicându-mă să fiu alături de voi, să mă bucur de acest eveniment inițiat de inimosul promotor cultural și scriitor Ionel Marin, redactorul șef al prestigioasei reviste BOGDANIA.
De la început doresc să comunic celor care nu au câștigat că, așa cum spunea scriitorul japonez Haruki Murakami: “Nu există literatură perfectă, așa cum nu există disperare perfectă”, gusturile cititorilor se schimbă după epoca prin care trece societatea, ce este acceptat azi, poate mâine cel refuzat să-i ia locul.
Acum, când vă scriu mă gândesc la voi, concurenții Concursului literar la care ați participat, la emoțiile prin care treceți, cu atât mai mari datorită faptului că inițiativa a pornit de la un mare om de cultură din Focșani, orașul care are o bogată istorie:” Din diversele săpături arheologice a rezultat că Focşaniul a fost locuit încă din timpul neoliticului, obiectele descoperite având o vechime de aproximativ 5000 de ani…
Am făcut acest scurt excurs în istoria municipiului Focșani, pentru a arăta că primirea unui premiu din partea unei organizații și reviste din acest oraș nu este mai prejos dacă ar fi primit de o organizație din București, Iași sau Cluj-Napoca.
Am punctat unele evenimente pentru ca voi, tinerii mei colegi, să cunoașteți că scriitorul Ionel Marin, prin acțiunile culturale pe care le organizează, prin ceea ce creează, scrie o pagină nemuritoare în istoria culturii vrâncene și în Marea Enciclopedie a Patriei Limbii Române. Vă felicit și vă doresc călătorie nemuritoare cu Pegas (în limba greacă Πήγασος, Pégasos “puternic”) care a fost, în mitologia greacă, un cal înaripat, fiul lui Poseidon ca zeu al cailor, și al gorgonei Medusa, pe drumul sinuos spre perfecțiune. Fiindcă, “Viața, cum spunea Friedrich-Wilhelm Nietzsche, înseamnă o transformare constantă: în lumină și flacără tot ceea ce suntem și tot ce întâlnim.”
Felicit membrii comisiei de jurizare și le doresc să treacă cu bine peste încercările prin care trecem în această perioadă a epidemiei”.
Membrii Juriului au apreciat obiectiv, cu multă exigență fiecare creație literară (poezie, proză scurtă sau eseu) și în urma evaluărilor au fost declarați premianţi un număr de 34 de concurenți. Domnul Ionel MARIN a înmânat, cu mult drag, distincţiile premianţilor prezenţi la festivitate, pe secţiuni, după cum urmează:
I.Grupa I – tineri între 15-30 de ani
Secţiunea Poezie
Premiul I –GHEORGHE ANA LARISA; Premiul II –VIŞAN RALUCA MARIETA; Premiul III – COCIU LEONID; Menţiuni: Tiron Laurenţa-Laura; Ursachi Maria-Marcela; Toma Flavia-Elena
Secţiunea Proză scurtă
Premiul I – HARAG GEORGIANA; Premiul II – LORINCZ GRETI; Premiul III – MITU GABRIELA CAMELIA; Menţiuni: Matei Bianca; Gherman Raluca
Secţiunea Eseu
Premiul I – IFTIME DANIIL CONSTANTIN; Premiul II – BLÂNDU MARIA; Premiul III – MIRIŢESCU ALEXIA

II.Grupa II – concurenţi cu vârsta de peste 30 de ani
Secţiunea Poezie
Premiul I – STOICESCU ANDREI VIOLETA; Premiul II – MĂLĂIAŞ CRENGUŢA-GABRIELA; Premiul III – ŢĂPLIGĂ-DĂNEŢ DAN MARIAN; Menţiuni: Ninulescu Ana Maria; Dimitriu Viorica-Ionela; Gherase Laurenţiu Cristian; Giurgiu Aurelia Ildiko; Sceglov Olesea
Secţiunea Proză scurtă
Premiul I –VIZITIU PETRONEL; Premiul II – ENCULESCU NICOLETA; Premiul III – COJOCEL RADU; Menţiuni: Stan Mara; Dumitru Doruţa; Pavel Nicolae; Gigîrtu Carmen
Secţiunea Eseu
Premiul I – OLARIU ELENA; Premiul II – CORNELIU ION; Premiul III – ŢĂPLIGĂ-DĂNEŢ DAN MARIAN; Menţiune: Todică Gabriel
Trofeul Bogdania (Marele Premiu) Elevului BOZOMALĂ ŞTEFAN IULIAN de la Colegiul Naţional ,,Ştefan cel Mare” din Suceava
Printre premianţi s-au numărat şi concurenţi care lucrează şi au domiciliul în Spania şi Belgia. Dr. Ana Maria Ninulescu a venit din Belgia, la festivitate şi a plecat fericită în seara zilei de 02 iulie 2021. Doamna Stoicescu Andrei Violeta la 3900 de Km. de România regretă că nu a putut fi prezentă la festivitate.
Pentru prima dată domnul Dr. ing. Ovidiu Ţuţuianu a cântat la pian Imnul Bogdaniei, aplaudat de întreaga asistenţă. De asemenea a dăruit o dedicaţie muzicală pe versurile sărbătoritului Dr. Ing. Corneliu Cristescu, născut în aceiaşi zi, de 02 iulie cu poetul Ionel MARIN din Focşani. Domnul Ţăpligă Dan Marian a reamintit că astăzi este şi Ziua Sfântului Ştefan cel Mare şi Sfânt al neamului românesc.
A urmat lansarea volumului de poezie ,,Zâmbetul veşniciei’’, autor Ionel Marin, Editura Bogdania, 2020. Am prezentat convingător aspecte din operă şi din carte. Volumul cuprinde 134 de poezii şi oferă cititorilor tot ce se petrece sub pecetea numită ,,Clepsidra miraculoasă”, această cea mai veche modalitate de măsurare a curgerii timpului şi spre ,,Sfânta…armonie”, idealul autorului, ideal, pe care, prin tot ceea ce spune şi înfăptuieşte, în multiplele sale activităţi, propune ca soluţie înţelegerea, apropierea între oameni, pacea şi armonia.
Poetul Liviu Zamfirescu a citit dedicaţia ,,Aniversări în pandemie” d-lui Ionel Marin, Redactor şef al revistei ,,Bogdania”, pe care o redau întocmai:
Nu e nimic senzaţional
Nu-i printre noi ,,pirania”
Din pandemie spre normal
Premii de la ,,Bogdania”!

Prilej să ne bucurăm
Că mai trăim, că mai iubim
Că-n scris speranţa înălţăm
În adevăr şi în sublime!

Ca un făcut, aniversăm
Şi anii lui Ionel MARIN
Prilej să mai verificăm
De adevărul e şi-n vin?!..

Să-i spunem simplu ,,La mulţi ani!”
Să completăm Cazania
Trăiască-ai scrisului titani
Să crească-n puls ,,Bogdania!”

Poetul Ionel Marin a citit din volum poezia ,,La marginea veşniciei”. Preşedintele Juriului, domnul Nicolae VASILE a dat citire Deciziei nr. 2 a Ligii Scriitorilor Români, semnată de domnul Al. Florin ŢENE, prin care se acordă medalia VIRTUTEA LITERARĂ domnului scriitor Ionel MARIN, semn de preţuire a operei sale literare şi a activităţii depuse în slujba culturii naţionale. Domnul Marin a spus: ,,Să devenim conştienţi că numai prin iubire, cultură şi credință vie putem înălța statui de lumină: vieţii, ţării, planetei noastre”. Doresc să reafirm că toate textele literare trimise la concurs sunt rodul talentului, ale gândirii şi dăruirii. Foarte mulţi participanţi de la celelalte ediţii sunt acum deja autori consacraţi. Vă rog să duceţi mai departe flacăra literaturii și culturii românești. Să deveniţi flacăra renaşterii României. Genialul Mihai Eminescu spunea: ,,Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de o mie de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare…”.
Și cu acest prilej domnul Ionel MARIN a mulţumit membrilor juriului, în mod special domnului Nicolae Vasile, preşedinte al juriului din ultimii şase ani, asistenţei, premianţilor, concurenților și tuturor celor care sunt aproape și iubesc limba și neamul românesc. Multă sănătate şi spor în realizarea viselor şi idealurilor domniilor voastre.
Prof Geo Călugăru

OMAGIU CORIFEILOR CULTURII ROMÂNE!

Asociaţia cultural-umanitară Bogdania în fiecare an a organizat şi susţinut manifestări cultural-artistice dedicate Zilei Culturii Naţionale. Este primul an şi sper şi ultimul în care suntem nevoiţi să ne manifestăm online dragostea şi ataşamentul nostru faţă de cultura română. Împreună cu Biblioteca municipală ,,Elena Lahovary” din Adjud, directoare Prof. Tatiana Valea, aducem un cald omagiu tuturor celor ce-au contribuit şi contribuie la cunoaşterea, răspândirea şi îmfrumuseţarea limbii române, comoară sacră şi strălucitoare a poporului român. O întreaga pleiadă de poeţi, scriitori, filozofi, pictori, sculptori, muzicieni şi toată galeria de artişti consacraţi ori amatori, au contribuit la realizarea altarului tainic din sufletul nostru, la preţuirea şi răspândirea în ţară şi în lume a valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti. Astăzi se împlinesc 171 de ani de la naşterea, Luceafărului poeziei româneşti, a lui ,,Eminescu, omul deplin al culturii româneşti” cum l-a numit filosoful Constantin Noica. Eminescu este viu în inimile noastre, rămâne flacăra vie a neamului nostru. Prin creaţiile sale nemuritoare, dragostea şi dăruirea până în ultima clipă pentru naţia română, rămâne un exemplu deosebit şi pentru generaţiile viitoare. Eminescu ne-a luminat viitorul şi astăzi ne întăreşte convingerea că poezia învinge pandemia, întăreşte omenia. Revista de cultură Bogdania, de la început, a cuprins în paginile sale numeroase articole, creaţii literare şi documentarii cu referire la istoria şi cultura română. Alături de Eminescu numeroşi scriitori români contemporani au fost şi sunt parte din familia Bogdaniei, fapt pentru care au şi primit numeroase premii şi Diplome de excelenţă. Prin Festivalul-concurs international Bogdania, ajuns la ediţia a X-a, stimulăm pe tinerii creatori şi ajutăm la continuarea respectului şi afirmării literaturii române în lume. Eminescu să ne judece! Permiteţi să vă urez multă sănătate, bucurii, putere de muncă şi de creaţie. LA MULŢI ANI!
Ionel MARIN

Alexandru Florin ŢENE
EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE
Motto: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.” (Mihai Eminescu)
Iniţiativa scriitoarei Ligya Diaconescu de edita o antologie dedicată Poetului Naţional şi Nepereche se înscrie în acele iniţiative care rămân borne ce consfinţesc, pentru vecie, graniţa Patriei Limbii Române.
Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”
Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul:
se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române.
Se recreează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa, inclusiv şi prin mărturiile contempo-ranilor săi.
În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).
Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.
Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”
Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.
Literatura Română a avut mare noroc cu acest poet născut la Ipoteşti. Ritmul celui ce creează rămâne în opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet. „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm” spunea Holderlin în convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofică a operei eminesciene constă în efortul său de a investi umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Şi astfel, oricât ar părea, Eminescu nu poate să fie abstras din timpul său şi din spaţiul său. Judecata operelor sale trebuie făcută în acest context. Valoarea operei eminesciene nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului, arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală naşte întrebări, iar acestea vis-a-vis de existenţă sunt hrana necesară cunoaşterii. Opera eminesciană este o împlinire pentru el şi pentru Literatura Română şi este cu atât mai mare, cu cât constituie o împlinire ulterioară.
În opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul în care prezentul şi viitorul este implicat, ca opera eminesciană să aparţină ea însăşi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular în literatura noastră. Originalitatea operei eminesciene constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. De aici provine tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată acea răsucire centralizată a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuia Eminescu: „În orice om o lume îşi face încercarea/ Bătrânul demiurgos se opreşte-n van;/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din nou:de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian” (Împărat şi Proletar)
Existenţa eminesciană este o existenţă întru Poezie. Dar să nu uităm că Poetul a fost şi un jurnalist de excepţie. A abordat ,în articolele publicate, mai ales în „Timpul”, mai toate temele ce frământa sociatatea românească în timpul său. A publicat articole filosofice, economice, sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole în apărarea Bisericii Ortodoxe Române. Î.P.S. spunea în acest sens: „Marele nostru poet a fost un creştin authentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens. Se poate însă vorbi şi despre relaţia lui Eminescu cu teologia? Când zic teologie mă refer la ştiinţa teologiei, adică la un interes pe care l-ar fi arătat Eminescu cercetărilor teologice. La acest capitol opera lui literară nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie mărturii aproape neaşteptate manuscrisele constând din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate şi comentate, altele încă necunoscute”. (EMINESCU-Ortodoxia, Editura EIKON, 2003).
În 1871, în august, a fost organizată Marea Sărbătoare de la Putna, la care a participat şi Eminescu împreună cu Slavici şi unde Xenopol a ţinut o importantă cuvântare. Această serbare era prilejuită cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii de către Ştefan. Serbarea trebuia să se ţină în 1870 dar din cauza războiului franco-german a fost amânată cu un an. Scrisoarea către D. Brătianu din 3/15 august 1871 este un document însemnat pentru cunoaşterea stadiului la care ajunsese Eminescu în dezvoltarea sa sufletească şi intelectuală.
În perioada organizării serbării de la Putna Ion Slavici îi spunea că mulţi se vor pune de-a curmezişul acţiunii. Însă Eminescu îi răspundea: „Dă fără milă în ei!” Cu această ocazie poetul a publicat un articol în Timpul în care spunea, printre altele, că Ştefan apărătorul Moldovei şi al creştinătăţi este un sfânt al Bisericii noastre strămoşeşti. Prin noiembrie în acelaşi an un ziarist anonim scrie în publicaţia liberală Democratul, atacându-l pe Poet, spunând că „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea sărbătorilor de la monastirea Putna acest domn a îndrăznit să-l numească sfânt pe Ştefan cel ce la mânie a tăiat capete.” După atâţia ani, care dintre cei doi, Eminescu şi ziaristul de la Democratul, şi-a exprimat nebunia? După cum se vede Mihai Eminescu, în această situaţie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română. Sunt sigur că propunerea noastră ca Eminescu să fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptată de Biserica Ortodoxă.
Prin opera şi viaţa sa Eminescu a avut, totuşi, o „…răsplată jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla ca îngerul – simbol al desăvârşirii, al purităţii – nu este în iubită, ci tot în el; că el nu avea nevoie să se înalţe prin ea, ci ea, fiinţă de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) Sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă numeşte o realitate.
Memoria eminesciană se alătură Marelui Cor ce intonează Imnul dedicat Marii Uniri, acţiune politică visată de Eminescu într-o scrisoare către Iosif Vulcan din Oradea, când a primit primi bani pentru colaborarea la revista “Familia”.
Opera lui Eminescu este o chemare lansată, o invitaţie disimulată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre nelinişte. Răspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului dă impresia pentru poet de a fi deja un stăpân virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se împlineşte astfel. Opera poetică şi publicistica eminesciană trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, căci speranţa este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Opera lui Eminescu este o reaşezare de lumi. El este un ritm aparte în poezia modernă. El este propria sa poezie. Căci el este, veşnic, Poetul.

Nicolae VASILE
Ziua culturii române
Cultura a fost mereu cenușăreasa vremurilor, inclusiv pe vremea inegalabilului Mihai Eminescu, a cărei zi de naştere semnifică în prezent Ziua Culturii Naționale. Mai marii politici ai societății nu au apreciat-o nicicând, nici prin însușire și utilizare, nici prin promovare, nici prin finanțare, dar oamenii de cultură au creat, au suferit, s-au exprimat public față de evenimentele prin care trecea țara de fiecare dată.
Emil Cioran, trăind entuziasmul înfăptuirii României Mari, căuta metode de implicare mai accentuată a poporului în creșterea unei culturi pe măsura măreției patriei întregite. Este celebră expresia sa din volumul Pe culmile disperării, unde spunea că “poporul român trebuie pus sub teasc” pentru a produce mai multă cultură.
Pornind de la similitudinea marelui filozof cu procesul producerii vinului, sugestivă și credibilă, vorba aceea in vino veritas, cred că, astăzi, în plină criză pandemico-economică, putem vorbi de necesitatea unei Românii Tari, pentru a trece de dificultățile actuale. În această situație, cred că mai potrivită ar fi asemănarea cu facerea țuicii, adică să ne întărim nu prin presare, ci prin fierbere.
Ce să fierbem?…
Răspunsul, în poezia de mai jos, pe care o consider definiția mea pentru cultură.
Picătura de vis
De vrei ca esența din tine să iasă la iveală,
trebuie să fierbi, să dai pe dinafară!
Eu, tu, noi, voi, el, ea, ele și ei,
ce adesea ne vedeam niște mici Dumnezei,
cei care avem, sau am avut, un vis,
din care ne-am trezit și apoi l-am scris,
l-am cântat, l-am dansat, l-am pictat,
l-am sculptat, l-am recitat, repetat,
înainte, sau după ce, devenim natură,
visele noastre, distilate, crea-vor
o picătură de cultură.
Nicolae VASILE

EMINESCU ȘI-AI LUI EPIGONI STRĂINI

Luceafăr drag, Mihai, pe raza ta de aur mereu fierbinte,
Pe Epigonii liricii române ți-ai aplicat altoii –
Atât de clar tu i-ai sculptat în forme vii, succinte,
Că mulți străini, vestiți și ei, ți-au gelozit eroii.

HOMER e primul ce-ar fi vrut să-l amintești în versuri,
Dar, ca și alții, el știa că scurtă ți-a fost viața
Și că doreai să-i strângi pe toți în tainice-universuri,
Când peste chipul tău de sfânt se coborâse ceața…

Oricum, HOMER e-un mare zeu, mai falnic ca Olympul,
Cu drag te-ar fi cântat prin ritm elin cu dulce ton,
Și-n „Iliada”, ca erou, cu Odisseu smulgi timpul:
„Polla d’ananta katanta, paranta te dochmia t’elthon.” *)

Nici SHAKESPEARE nu te-ar fi uitat, și mulțumind, ți-ar scrie:
„Cu Dumnezeu m-ai comparat, că-s creator de oameni,
Cum „Hamlet”, „Coriolan”, „Othello” ce-ți laudă lira vie,
Căci eu, la versuri, pot să-ți spun: cu mine te asameni!

La fel cu mine, tu-mi plângeai pe biata Julieta,
Când al ei drag iubit, Romeo, de jale, viața-și stinse,
Ori când Ofelia-și plutea-n neștire silueta…
Dar și tu mari scene ai creat din vii dorinți distinse…”

Pe DANTE-ntreg l-ai fost citit: „Infernul”, „Paradisul”;
Prin „Purgatoriu” ai trecut și pe pământ, și-n spațiu…
„Divina Comedie”, -n fapt, ți-a răscolit tot visul
Și-ale ei taine le-ai sorbit cu-n dureros nesațiu.

Pe GOETHE-ntreg îl cunoșteai vorbindu-i dârza limbă,
Un „Egmont”, „Prometeu” ai fost – și-un „Werther al durerii”;
Iar SCHILLER te-a-nvățat să simți că dragostea se schimbă
Când „Intriga-n iubire” dă, e-un semn al decăderii!

Cu mult entuziasm, Emin pe Ludwig adorase
Când BEETHOVEN pe note-a pus o „Odă-a bucuriei” –
Un cor măreț din SCHILLER luat, căci el îl inspirase,
Și care-i imn european – simbol al prieteniei…

O, voi poeți măreți francezi: HUGO, VERLAINE, BAUDELAIRE
Ori tu VOLTAIRE sau MALLARMÉ , boemi cu vieți nesfinte,
Mari simboliști cu stiluri noi, voi genii plini de fler
Luceafărul nu v-a urmat; va admirat cuminte,

Cum admira pe LI TAI PE cu „Gândurile-n noapte”,
Pe geniul EDGAR POE, cu-n „Corb” născut din opiu și-alcool,
Pe PUȘKIN cu „Rusalka” lui, pe RUMI, mare-n „Rubayyate” –
Mihai pe toți îi cunoștea, stimându-le-al lor rol.

Atât de tare l-a aprins cititu’ -acestor barzi,
Încât ajunse-a scrie-ades în limbi de flori de crâng
Care prin cânt de primăveri visează crengi de brazi,
Și-atunci toți codrii carpatini doinesc prin vânt și plâng.

Fără să vreți, voi Epigoni, o forță-n plus i-ați dat.
De-aceea unde-apare el, țâșnesc din stânci izvoare;
Pe unde pasul i-a trecut, totul s-a-nnobilat –
Și-astfel Luceafăru-a schimbat opera lui în Soare!
*) „Cale-ndelungă la vale, la deal și cotiș și de-a dreptul” (vers celebru în antichitate pentru muzicalitatea lui, citat în limba elină din „Iliada” lui Homer, în traducerea lui George Murnu, cântul XXIII, versetul 110.)

Alexandru Florin ȚENE

Minunea lui Dumnezeu, Eminescu
După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui
Cuvântul în tine a căpătat mişcare
A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui
Spre a înţelege noua-ntruchipare.

In această zi ai împărţit bucăţi din tine,
Poeme să le-nţelegem în ceas de mântuire,
Ajutorul măduvii timpului ce vine,
A leoaicei cu ochii verzi eliberată de iubire.

O mie de ani într-o singură zi
Proclamă un ceas fără eroare,
In duminica de suflet te-aştept să vii
Poemul să-l citeşti întruchipat din mare.

Prilej universal de a ne cunoaşte,
De a întoarce cuvântul înapoi,
În mielul de la Ipotești ce tăcerea o paşte,
Aşa cum va fi în Ziua de Apoi.

CA AERUL ŞI SEVA, EMINESCU…
Îi aud paşii venind dinspre lumină
Şi foşnetul stelelor în părul LUI
Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină
La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori
Cu fruntea împodobită de gânduri
Pe cărări de-argint şi flori
De tei presărate rânduri, rânduri.

Îi aud glasul venind dinspre trecut
Dulce ca mierea cuvintelor străbune
Când este veacul şoaptă de-nceput
Şi luna vibrează iubirea pe strune.

Doinesc tulnice pe poteci de munte
În balade prelungind chemarea
Aşternută peste veacuri punte
Pe care să vină odată cu zarea.

Din poeme se desprinde, spre el venim,
Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,
În fiecare dintre noi îl regăsim
Cioplit în inimi veşnică statuie.

EMINESCU
Eminescu, cetatea limbii române
cu toate turnurile Carpaţilor
modelate de balade
în care îşi au adăpost
Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,
toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

Eminescu planetă luminoasă
în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor
laminate de înţelepciunea poporului
scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.
Eminescu cetate cu toate punţile lăsate
să intre armata îndrăgostiţilor
cu pletele argintate de stele
şi braţele pline cu roadele cîmpiilor
întinse în inima noastră.

Eminescu paşi de aur ce se aud trecând
din istorie în limba noastră
şi luând forma cuvintelor
ce ne leagă
precum iubirea, precum aerul
de acest pământ dulce
ca limba română
precum Eminescu.

Ionel MARIN

EMINESCU, flacără vie a neamului
Poetul EMINESCU, candelă a românilor,
Vioară nestinsă a sufletului românesc,
Luceafăr al credinței și iubirii, cu sfântă ardere,
Pentru România şi dulcele grai românesc.

Prinţ în templul cuvintelor, al Poeziei,
Îmbrăcat cu haina sfinţită a Patriei,
Ne-a arătat ce-nseamnă veşnicia,
Frumuseţea inegalabilă a limbii române.

Prin sufletul său, luminos şi iubitor,
A dat strălucire ecourilor străbune,
Aripi de zbor, respiraţie caldă veacurilor,
Îndemnându-ne să ne iubim ca fraţii…

Bădia Eminescu este viu în inimile noastre,
Îl simţim aproape, izvor nesecat de tandreţe,
Demnitate, onestitate şi de dăruire, Luceafăr,
Eminescu rămâne o vie flacără a neamului!

Genoveva-Simona Mateev

DESPRE EMINESCU
eu nu știu vorbi
știu să tac
în spatele cuvintelor lui
înfrățite cu luna și soarele
cu acest grai duios unic
cu aceste plaiuri nepereche
să vorbească cei ce au ceva de spus
cei ce au curaj
eu las să curgă iubirea
ca un zăgaz ce rupe întunecimile
cu prospețime și vigoare
cu numele lui de sfânt
netrăitor în calendare
cu o aură voevodală
inconfundabil
într-o limbă poetică
răsărind o pădure o potecă o cetate o iubire
un jurământ un îndemn
și încă alte o mie la limita imaginarului
cu sunetul perfecțiunii
până se va vesteji și ultima stea
locuitor al fiecărui suflet de adevărat român
ca un covor de safir parfumat cu ambrozie și mirt.

OMAGIU CORIFEILOR CULTURII ROMÂNE!

Asociaţia cultural-umanitară Bogdania în fiecare an a organizat şi susţinut manifestări cultural-artistice dedicate Zilei Culturii Naţionale. Este primul an şi sper şi ultimul în care suntem nevoiţi să ne manifestăm online dragostea şi ataşamentul nostru faţă de cultura română. Împreună cu Biblioteca municipală ,,Elena Lahovary” din Adjud, directoare Prof. Tatiana Valea, aducem un cald omagiu tuturor celor ce-au contribuit şi contribuie la cunoaşterea, răspândirea şi îmfrumuseţarea limbii române, comoară sacră şi strălucitoare a poporului român. O întreaga pleiadă de poeţi, scriitori, filozofi, pictori, sculptori, muzicieni şi toată galeria de artişti consacraţi ori amatori, au contribuit la realizarea altarului tainic din sufletul nostru, la preţuirea şi răspândirea în ţară şi în lume a valorilor şi tradiţiilor culturale româneşti. Astăzi se împlinesc 171 de ani de la naşterea, Luceafărului poeziei româneşti, a lui ,,Eminescu, omul deplin al culturii româneşti” cum l-a numit filosoful Constantin Noica. Eminescu este viu în inimile noastre, rămâne flacăra vie a neamului nostru. Prin creaţiile sale nemuritoare, dragostea şi dăruirea până în ultima clipă pentru naţia română, rămâne un exemplu deosebit şi pentru generaţiile viitoare. Eminescu ne-a luminat viitorul şi astăzi ne întăreşte convingerea că poezia învinge pandemia, întăreşte omenia. Revista de cultură Bogdania, de la început, a cuprins în paginile sale numeroase articole, creaţii literare şi documentarii cu referire la istoria şi cultura română. Alături de Eminescu numeroşi scriitori români contemporani au fost şi sunt parte din familia Bogdaniei, fapt pentru care au şi primit numeroase premii şi Diplome de excelenţă. Prin Festivalul-concurs international Bogdania, ajuns la ediţia a X-a, stimulăm pe tinerii creatori şi ajutăm la continuarea respectului şi afirmării literaturii române în lume. Eminescu să ne judece! Permiteţi să vă urez multă sănătate, bucurii, putere de muncă şi de creaţie. LA MULŢI ANI!
Ionel MARIN

Alexandru Florin ŢENE
EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE
Motto: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.” (Mihai Eminescu)
Iniţiativa scriitoarei Ligya Diaconescu de edita o antologie dedicată Poetului Naţional şi Nepereche se înscrie în acele iniţiative care rămân borne ce consfinţesc, pentru vecie, graniţa Patriei Limbii Române.
Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”
Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul:
se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române.
Se recreează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa, inclusiv şi prin mărturiile contempo-ranilor săi.
În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).
Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.
Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”
Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.
Literatura Română a avut mare noroc cu acest poet născut la Ipoteşti. Ritmul celui ce creează rămâne în opera sa. Un ritm devenit culoare, contur, sunet. „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm” spunea Holderlin în convorbirile sale cu Sinclair. Iar valoarea filosofică a operei eminesciene constă în efortul său de a investi umanul cu eternal, pieritorul cu nepieritorul, relativul cu absolutul. Şi astfel, oricât ar părea, Eminescu nu poate să fie abstras din timpul său şi din spaţiul său. Judecata operelor sale trebuie făcută în acest context. Valoarea operei eminesciene nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului, arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală naşte întrebări, iar acestea vis-a-vis de existenţă sunt hrana necesară cunoaşterii. Opera eminesciană este o împlinire pentru el şi pentru Literatura Română şi este cu atât mai mare, cu cât constituie o împlinire ulterioară.
În opera lui Mihai Eminescu, prezentul este implicat. Ea depinde de gradul în care prezentul şi viitorul este implicat, ca opera eminesciană să aparţină ea însăşi viitorului. Eminescu nu a fost un singuratec, dar el este un singular în literatura noastră. Originalitatea operei eminesciene constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. De aici provine tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată acea răsucire centralizată a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuia Eminescu: „În orice om o lume îşi face încercarea/ Bătrânul demiurgos se opreşte-n van;/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din nou:de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian” (Împărat şi Proletar)
Existenţa eminesciană este o existenţă întru Poezie. Dar să nu uităm că Poetul a fost şi un jurnalist de excepţie. A abordat ,în articolele publicate, mai ales în „Timpul”, mai toate temele ce frământa sociatatea românească în timpul său. A publicat articole filosofice, economice, sociale, politice, etc. Marele poet a publicat zeci de articole în apărarea Bisericii Ortodoxe Române. Î.P.S. spunea în acest sens: „Marele nostru poet a fost un creştin authentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca şi din opera sa. Poeziile, proza şi publicistica sa sunt o mărturie în acest sens. Se poate însă vorbi şi despre relaţia lui Eminescu cu teologia? Când zic teologie mă refer la ştiinţa teologiei, adică la un interes pe care l-ar fi arătat Eminescu cercetărilor teologice. La acest capitol opera lui literară nu ne poate ajuta, în schimb ne îmbie mărturii aproape neaşteptate manuscrisele constând din mii de pagini, unele investigate, altele cercetate şi comentate, altele încă necunoscute”. (EMINESCU-Ortodoxia, Editura EIKON, 2003).
În 1871, în august, a fost organizată Marea Sărbătoare de la Putna, la care a participat şi Eminescu împreună cu Slavici şi unde Xenopol a ţinut o importantă cuvântare. Această serbare era prilejuită cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii de către Ştefan. Serbarea trebuia să se ţină în 1870 dar din cauza războiului franco-german a fost amânată cu un an. Scrisoarea către D. Brătianu din 3/15 august 1871 este un document însemnat pentru cunoaşterea stadiului la care ajunsese Eminescu în dezvoltarea sa sufletească şi intelectuală.
În perioada organizării serbării de la Putna Ion Slavici îi spunea că mulţi se vor pune de-a curmezişul acţiunii. Însă Eminescu îi răspundea: „Dă fără milă în ei!” Cu această ocazie poetul a publicat un articol în Timpul în care spunea, printre altele, că Ştefan apărătorul Moldovei şi al creştinătăţi este un sfânt al Bisericii noastre strămoşeşti. Prin noiembrie în acelaşi an un ziarist anonim scrie în publicaţia liberală Democratul, atacându-l pe Poet, spunând că „Domnul Eminescu ne-a obijnuit cu nebuniile sale publicate în Timpul. Cu ocaziunea sărbătorilor de la monastirea Putna acest domn a îndrăznit să-l numească sfânt pe Ştefan cel ce la mânie a tăiat capete.” După atâţia ani, care dintre cei doi, Eminescu şi ziaristul de la Democratul, şi-a exprimat nebunia? După cum se vede Mihai Eminescu, în această situaţie, a avut dreptate. Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română. Sunt sigur că propunerea noastră ca Eminescu să fie canonizat, peste ani, v-a fi acceptată de Biserica Ortodoxă.
Prin opera şi viaţa sa Eminescu a avut, totuşi, o „…răsplată jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla ca îngerul – simbol al desăvârşirii, al purităţii – nu este în iubită, ci tot în el; că el nu avea nevoie să se înalţe prin ea, ci ea, fiinţă de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”. (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) Sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă numeşte o realitate.
Memoria eminesciană se alătură Marelui Cor ce intonează Imnul dedicat Marii Uniri, acţiune politică visată de Eminescu într-o scrisoare către Iosif Vulcan din Oradea, când a primit primi bani pentru colaborarea la revista “Familia”.
Opera lui Eminescu este o chemare lansată, o invitaţie disimulată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre nelinişte. Răspunsurile sunt un acum, cu sensul spre ceea ce va fi. Implicarea viitorului dă impresia pentru poet de a fi deja un stăpân virtual al unui timp viitor. Sensul spre Eternitate se împlineşte astfel. Opera poetică şi publicistica eminesciană trezeşte latenţe spirituale. Ea se identifică uneori cu speranţa, căci speranţa este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Opera lui Eminescu este o reaşezare de lumi. El este un ritm aparte în poezia modernă. El este propria sa poezie. Căci el este, veşnic, Poetul.

Nicolae VASILE
Ziua culturii române
Cultura a fost mereu cenușăreasa vremurilor, inclusiv pe vremea inegalabilului Mihai Eminescu, a cărei zi de naştere semnifică în prezent Ziua Culturii Naționale. Mai marii politici ai societății nu au apreciat-o nicicând, nici prin însușire și utilizare, nici prin promovare, nici prin finanțare, dar oamenii de cultură au creat, au suferit, s-au exprimat public față de evenimentele prin care trecea țara de fiecare dată.
Emil Cioran, trăind entuziasmul înfăptuirii României Mari, căuta metode de implicare mai accentuată a poporului în creșterea unei culturi pe măsura măreției patriei întregite. Este celebră expresia sa din volumul Pe culmile disperării, unde spunea că “poporul român trebuie pus sub teasc” pentru a produce mai multă cultură.
Pornind de la similitudinea marelui filozof cu procesul producerii vinului, sugestivă și credibilă, vorba aceea in vino veritas, cred că, astăzi, în plină criză pandemico-economică, putem vorbi de necesitatea unei Românii Tari, pentru a trece de dificultățile actuale. În această situație, cred că mai potrivită ar fi asemănarea cu facerea țuicii, adică să ne întărim nu prin presare, ci prin fierbere.
Ce să fierbem?…
Răspunsul, în poezia de mai jos, pe care o consider definiția mea pentru cultură.
Picătura de vis
De vrei ca esența din tine să iasă la iveală,
trebuie să fierbi, să dai pe dinafară!
Eu, tu, noi, voi, el, ea, ele și ei,
ce adesea ne vedeam niște mici Dumnezei,
cei care avem, sau am avut, un vis,
din care ne-am trezit și apoi l-am scris,
l-am cântat, l-am dansat, l-am pictat,
l-am sculptat, l-am recitat, repetat,
înainte, sau după ce, devenim natură,
visele noastre, distilate, crea-vor
o picătură de cultură.
Nicolae VASILE

SUNTEM NOI ADEVĂRAȚII CONTEMPORANI AI LUI
EMINESCU?
Eminescu a avut contactul cu patria părinților, cu „moșia”, cum zice el, locuită de „moși, din moși strămoși”. Moștenirea pe care ne-au lăsat-o părinții din părinți. Eminescu a fost un potir microcosm în
macrocosm, în care s-a sintetizat tot spațiul și toate lacrimile de bucurie, de suferință și de înălțare ale poporului român. Le-a cunoscut de mic și le-a integrat în ființa sa, Omul Eminescu fiind o ființă extraordinară, un vas sublim care a putut aduna în sine suma durerilor și bucuriilor unei întregi nații.
În poeți se întâmplăfenomenul acesta miraculos, de a prinde în inima lor prețuirea fără seamăn față de făptuirile istorice ale înaintașilor.
„Urmașii dacă nu își pomenesc părinții, îi lasă în somnul negru al uitării”. Nu este indiferent, mai ales poet fiind, ce atitudine iei, cum te porți față de părinți. A nu-l numi pe Ștefan cel Mare, fiind urmașul lui, având puterea și înzestrarea cuvântului, este un act de culpă, o vină de care nu te poate vindeca nimeni niciodată. A-ți împlini această datorie înseamnă a prețui valorile spirituale ale sale revărsate pe pământ pentru apărarea gliei strămoșești. Este o datorie sfântă. Patriotismul este însăși esența rostirii ca datorie. Nimeni n-a dat un răspuns mai adevărat și mai complet la întrebarea: pentru ce a murit Constantin Brâncoveanu? ca poetul nostru național: „A murit o dată pentru credință, încă o dată pentru neam. Dubla moarte a fiecăruia dintre noi. Nu poți muri numai de o moarte. Dacă nu mori în spirit, moartea ta este o moarte pământească. Trebuie să mori în spirit și într-o operă de artă trebuie cuprinși acești doi poli: „al spiritului și al neamului și, în acest fel, se creează o nuntire poetică, se creează o operă care are mesaje în universalitate, cum atât de pregnant ne-o dovedește și cu intensitate de neatins întreaga creație eminesciană.
De aceea, când vorbim sau scriem despre Eminescu ar trebui să nu uităm spusele lui Tudor Arghezi și „să înmuiem cele mai frumoase cuvinte ale graiului românesc și penița direct în Luceafăr, cum a făcut-o poetul însuși”.
În urma acestor considerații, răspunsul la întrebarea: „Suntem noi adevărații contemporani ai lui Eminescu? vine cât se poate de firesc și este următorul:
Eminescu s-ar recunoaște mai mult în vremea noastră decât atunci, fiindcă noi suntem adevărații lui contemporani. Știm mai multe despre el decât ceea ce știau cei care trăiau în vremea lui. Aceia erau prea impresionați de fizionomia exterioară a poetului și nu cunoșteau, nu puteau pătrunde tot tezaurul lăuntric, pe care noi l-am recuperat abia în ultimile decenii, construind un Eminescu, în același timp, și adevărat, și real și complet, cum nu-l aveau acei oameni.
Prin urmare, da, noi suntem adevărații contemporani ai lui Eminescu.
Scriitor GEO- CĂLUGĂRU, Bucureşti, 15 ianuarie 2021

Prima scriere-n română e-a lui NEACȘU; alta nu-i.
I-o trimise lui Hans Benkner, judele Brașovului.
Anul scrierii e vechi, dar e-un mare act: Străbunul!
Era-un an cu cifra cinșpe și sfârșea cu douășunu…

”Dau știre Domniei tale cum că eu am auzit
Că-mpăratul turc și Mehmet din Sofia au pornit…”
Așa scrise NEACȘU LUPU într-o limbă foarte clară,
Semn că și mai vechi sunt texte românești care-o s-apară.

Iar de-atunci un val de scrieri, de mari cronici, de noi cărți,
Apărură-n largul țării, cât poți urmări pe hărți.
Știm din școli de codici sfinte, de psaltiri, precum SCHEIANĂ,
De cea a lui HURMUZACHI ori de ce VORONEȚEANĂ.

Toate sunt rotacizante, cu grai maramureșean
Cam greu de-nțeles; de-aceea un brav om sud-dunărean,
Zis și DIACONUL CORESI, nouă cărți ne-a tipărit –
Liturghiere și cazanii cu-n grai limpede gândit.

Tot pe-atunci, de mare cinste, altă carte-a fost să fie:
Un Vechi Testament ce-i zice „PALIA DE LA ORĂȘTIE”.,
Nu era tot Testamentul, netraduse părți rămân,
Dar spre prima oară-acolo-apare numele „român”…

Biblia cu psalmi măreți l-a atras cu har sfințit
Pe călugărul Barilă ce-a ajuns mitropolit.
E primul poet al nostru, mare maestru-n condei.
Ca mitropolit își luase numele de DOSOFTEI.

El a scris „PSALTIREA-N VERSURI”, cum dorise și VARLAAM,
Iar un vodă-i luase pilda: CANTACUZINO ȘERBAN,
Care-a editat Scriptura cu o limbă ca-n povești,
Monument al limbii noastre, „BIBLIA DE LA BUCUREȘTI”.

Stilul ei toți cronicarii, cu parfum de limbă veche,
L-au luat și-au scos istorii: NĂSTUREL, COSTIN, URECHE.
Meșteri mari au fost NECULCE, MILESCU și IVIREANUL.
Ale lor letopisețe le-am citit cu tot aleanul.

Pe NEAGOE și POPESCU, cronicari munteni, i-admir,
Dar, din toți, un mare geniu e DIMITRIE CANTEMIR,
Folclorist, savant, istoric, filosof și academic,
Nemții, rușii, chiar și turcii, îl văd combatant polemic,

Căci ce scrie domnitorul, inspirase pe VOLTAIRE,
Pe HUGO ca și pe BYRON, pentru ei izvor prosper.
Opera lăsată-n urmă este-o bogăție rară:
„DIVANUL” – este-o lucrare de gândire exemplară.

La fel este și romanul alegoric și-ieroglific,
Precum și cel în latină cu Imperiul cel terific,
Ori „DESCRIPTIO MOLDAVIE” și „HRISOVUL MOLDO-VLAHIC”,
Ca și alte cărți de seamă din tot spațiul padișahic.

IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU, harnic bard în plăsmuire,
Lăsă pentru toți urmașii „sfânta Patriei cinstire”,
După cum BUDAI-DELEANU, fiul ȘCOLII ARDELENE,
Ne-a lăsat „ȚIGANIADA”, spre a ne feri de lene…

Astăzi DINICU GOLESCU ni-i model de cum se scrie
„ÎNSEMNĂRI” din mari voiaje, ca-n a lui „Călătorie…”.
ANTON PANN, „finul Pepelei, cel isteț ca un proverb” –
Ne-a compus și imnul nostru, lăudând al Țării Herb.

Apărură, după-aceea, mari și harnici creatori:
NEGRUZZI și HELIADE, ideali cugetători,
FILIMON, ALEXANDRESCU, RUSSO, PETRE ISPIRESCU,
Precum și GÂRLEANU, GHICA, ZAMFIRESCU, ODOBESCU…

Bravul ANDREI MUREȘANU, „sol al Deșteptării noastre”,
Este-un pașoptist de frunte, prin îndemnuri vii, măiastre.
GEORGE BARIȚ i-a fost prieten cu CIPARIU TIMOTEI
Ce-a fondat ACADEMIA, vestiți patrioți și ei.

BARBU DELAVRANCEA-n scenă, pe ȘTEFAN cu drag l-învie,
Iar COȘBUC ne dă „BALADE”, „CÂNTECE DE VITEJIE”,
Sau pe DANTE ni-l traduce fără niciun echivoc.
SLAVICI e-n triumf cu „MARA” și cu „MOARA CU NOROC”.

Un savant – lingvist, istoric, jurist, enciclopedist,
Ne-a fost BOGDAN PETRICEICU, deci HAȘDEU, cel veșnic trist
Pentru c-a pierdut pe IULIA, un geniu, copil de aur.
Ei i-a scris „RĂZVAN ȘI VIDRA” și-alte opere-tezaur.

Cu ALECSANDRI începe măreția poeziei…
Din Mircești lansează scrieri despre vraja României,
Culegând balade, doine, scriind drame, comedii;
El râdea de CHIRIȚOAIA și-o jelește pe DRIDRI…

Pe genialul EMINESCU chiar și cosmosu-l adoră!
„LUCEAFĂRUL” i se-nclină și-l transformă-n auroră.
El e-un Simbol Viu al Țării, de-ntreg neamul adorat,
Căci în lumea poeziei el e marele-mpărat!

Cum ai scris tu, sfânt Luceafăr, nimeni nu te egalează!
Viața ta și ce-ai creat sunt o orbitoare rază…
Peste veacuri vei rămâne un gigant Poet în lume,
Prozator și filosof, jurnalist cu sfânt renume.

CREANGĂ-i vocea-nțelepciunii absorbită din popor
Care prin „POVEȘTI” se-nalță-n genial povestitor.
Nică al lui Ștefan a Petrei ne-a lăsat cu bucurie
Cartea cu-„AMINTIRI”-minune despre-a lui copilărie…

ION LUCA CARAGIALE, rege-n teatru, pus pe glume,
Cu „SCRISOAREA lui PIERDUTĂ” a vrăjit întreaga lume,
Iar cu „NOAPTEA FURTUNOASĂ”, cu „NUVELE” și cu „SCHIȚE”,
Pe-onorabili și stimabili i-a luat în vârf de penițe.

Când BOLLIAC „cânta iobagul și-a lui lanțuri de aramă”,
Iar GRIGORE ALEXANDRESCU înșira fabule-n ramă,
MITTE KREMNITZ și regina CARMEN SYLVA, amândouă,
Învățau de la LUCEAFĂR să scrie-ntr-o „limbă nouă”…

Încruntat, dar cu bun ton, în fotoliu la JUNIMEA,
Stătea TITU MAIORESCU îndrumându-și tinerimea
Ce-i sta-n jur ca să-l asculte, le da sfaturi cum să scrie,
Ca în cartea lui de „CRITICI”; și-a fost bună-a lui nășie…

Primul simbolist din țară, ahtiat după rondeluri,
ALEXANDRU MACEDONSKI, polemist cu vechi răzbeluri,
Este-ndrăgostit de roze, de blazoane, nopți de mai,
Cântate-n LITERATORUL, unde-s scrise-n splendid grai.

„GRANDIFLORA”, „DONNA ALBA”, apoi „BRAȚUL ANDROMEDEI”,
A scris GIB I. MIHĂESCU, cărți ce-s pajura monedei,
Căci a câștigat respectul miilor de cititori
Care îl vor pune veșnic printre marii scriitori.

IORGA NICOLAE-i unic, cu-a lui mie de volume;
E-un colos în orice branșă; a descris orice din lume.
E prezent ca prim-ministru, mare academician,
Critic, filosof, istoric, dramaturg, un viu vulcan!

Fu-n conflict cu legionarii ce cu ură l-au răpus
Chiar când scria mari creații, fiindcă multe-avea de spus.
Alt prolific, PIȘCULESCU, iubit preot la amvon,
Ne-a tradus BIBLIA toată, semnând GALA GALACTION.

SADOVEANU, creatorul, este-un monument de limbă…
Muzicală, pitorească… Prin istorii el ne plimbă
Cu romane de-aventuri, cu descrieri de natură,
Cu „DUMBRAVA MINUNATĂ” care inima ne fură,

„NEAMUL ȘOIMĂREȘTILOR”, „BALTAGUL”, „FRAȚII JDERI”, „CREANGA DE AUR”,
„NADA FLORILOR” ori „ȘOIMII” – și-alte opere tezaur.
Ca politician, maestrul n-a mai fost atât de mare,
Fiindcă își schimba culoarea după care-era mai tare…

Sunt critici ce demonstrează că, după părerea lor,
În mod cert, LIVIU REBREANU-i cel mai mare prozator,
Că-i modern și că-n subiecte este-un geniu ne-ntrecut
Ca în cărțile „RĂSCOALA”, „JAR”, „ION” (ce le-a plăcut).

Dar mai sunt „ADAM ȘI EVA”, „CATASTROFA”, „CRĂIȘORUL”,
Ori „CIULEANDRA” și „PĂDUREA (…), unde-și pierde frățiorul.
Însăși viața lui Rebreanu e-un roman întunecat,
Terminată-ntr-un mod tragic, când un tâmp l-a împușcat.

IONEL TEODOREANU, evocând copilăria,
Apoi și adolescența, își lansase trilogia
În „LA MEDELENI” și-n cartea ”ULIȚA COPILĂRIEI” –
Pagini splendide, duioase cu-aroma poeziei.

Ion Nicu Theodorescu, cum și-a terminat liceul,
Trăia doar din meditații, dar cu greu câștiga leul.
Scria însă foarte bine. Ca să scrie liniștit,
S-a retras la mănăstire patru ani, călugărit.

Acolo,-ntr-o noapte rece, chiar în toiul Bobotezii,
Imitând pe Eminescu, și-a pus nume nou, ARGHEZI,
Și visa ca să-l întreacă pe Luceafăr și Baudelaire,
Editându-și LINIA DREAPTĂ – ziar cu număr efemer.

Pleacă după bani în Franța, apoi la Geneva,-n grabă,
Unde-ajunge bijutier; dar reala lui podoabă
Este opera-i măiastră, cu geniu de făurari,
Apoi? – Arestări și critici de la staliniști tâlhari.

Când reabilitări primise, mari onoruri i s-au dat:
„Cel mai mare bard al țării” ziarele l-au proclamat.
Tot ce-a scris e prin vitrine… Și „CÂNTARE OMULUI!”,
Și „CUVINTE POTRIVITE” și- „OCHII MAICII DOMNULUI”…

Între timp, CEZAR PETRESCU scrie „FRAM, URSUL POLAR”
Și romanu-„ÎNTUNECARE”, opere de galantar.
Celălalt PETRESCU, CAMIL, a scris „PATUL LUI PROCUST”
Și piesa „BĂLCESCU”, apoi și-un roman de-amor august…

Dramaturg dotat de muze cu talent de la debut,
A fost VICTOR EFTIMIU, în Albania născut.
A scris „MEȘTERUL MANOLE” și ”ÎNȘIR-TE MĂRGĂRITE”,
Două piese-n stil poetic, minunat meșteșugite.

GARABET IBRĂILEANU, un român-armean comoară,
Critic literar de seamă, a scos DACIA LITERARĂ.
La VIAȚA ROMÂNEASCĂ scrie critici de folos,
(Iar din cartea sa, ADELA, s-a turnat un film frumos…)

MIHAI SORBU se lansează-n tragi-comedii de-amor.
Cu o piesă despre „PATIMI”, terminate cu omor.
Tragic moare și-ODOBESCU. Vina-i dragostea – arzoasa!
Noroc c-apucat să scrie „TEZAURUL DIN PIETROASA”…

După ce-a scris „ACCIDENTUL”, un roma bun, diafan,
Moare-ntr-un accident tragic MIHAIL SEBASTIAN.
Înainte mai scrisese piesa „STEAUA FĂRĂ NUME”,
Ca și „JOCUL DE-A VACANȚA” – ce-i aduse bun renume.

Sunt sigur că LUCIAN BLAGA – „Nobel” ar fi meritat
Pentru „POEMELE LUMINII” , pentru „DAIMONION” tratat.
Lirica-i expresionistă are sensuri noi, ascunse:
„MAREA TRECERE” e-un vis precum „CURȚI DE DOR” străpunse…

Blaga, filosof, lansează trei noi trilogii centrale:
Cea cu „SPAȚIUL MIORITIC”, cu „CENZURI TRANSCENDETALE”,
Cu eonul său dogmatic, idei ce le ia și-n teatru:
În „ZAMOLXE”, „ANTON PANN” și-n „DARIA”, actul patru.

GOGA a rămas poetul drag al pătimirii noastre,
Prim-ministru, dramaturg, educat în două castre,
A scris „NE CHEAMĂ PĂMÂNTUL”, „CÂNTECE FĂRĂ DE ȚARĂ”,
Drama „MEȘTERUL MANOLE” – și ne-a plâns viața amară…

Moldovean cu suflet mare, dar cu chipul pricăjit,
ALEXANDRU N. VLAHUȚĂ veșnic va fi pomenit
Pentru cartea-i fără seamăn „ROMÂNIA PITOREASCĂ”,
Unde spațiul mioritic pare-o Patrie cerească.

Un istoric de religii, scriitor de ficțiune,
Este MIRCEA ELIADE, cu o nouă viziune
Despre dogme și religii… Pleacă-n India, departe,
Unde-o vede pe MAITREYI despre care scrie-o carte.

E-o iubire interzisă și-atunci Mircea pleacă-n lume…
Scrie- „ÎNTOARCEREA DIN RAI”, „LA ȚIGĂNCI” – cu teme-anume.
E profesor la Chicago unde scrie ca un rob,
Dar „ISTORIA DE RELIGII” este unică pe glob!

Mare critic, LOVINESCU, simplu dascăl de latină,
S-a impus ca mare critic – arta-n fața lui se-nclină,
Căci a scris șase volume de istorie literară
Care-s viața culturală din întreaga noastră țară…

Proza psihică există. Iar la noi ea s-a ales cu
Cărțile de mulți citite ale-HORTENSIEI-BENGESCU.
ION MINULESCU, însă, chiar din ziua de lansare,
Are până azi aceeași neschimbată căutare:

„DE VORBĂ CU MINE ÎNSUMI”, „ROMANȚE PENTRU TÂRZIU”,
Vor rămâne „spovedanii” puse pe un soclu viu!
Dacă Minulescu-i vesel, GEORGE BACOVIA-i trist,
Dar este văzut de critici cel mai mare simbolist.

Cartea-i „PLUMB” îl va impune; și la fel „STANȚE BURGHEZE”.
Din încețoșări și moină, George vrea să evadeze…
Reușește- AGÂRBICEANU, prozator și protopop,
Prin „ARHANGHELII”, romanul ce ajunse-un film de top.

Sigur, PANAIT ISTRATI, după-atâți amar de ani,
Încă-și merită porecla „Maxim Gorki din Balcani”.
N-avea decât vreo cinci clase, ani la rândul repetent,
Însă-avea o forță-n suflet ce-l făcuse eminent.

Vagabond pe continente, ba chiar hoț de buzunare,
Ca să supraviețuiască, fura, citea cărți bizare,
Dar sătul de-așa viață, a vrut să se sinucidă.
Era-n Franța, iar francezii i-au salvat viața stupidă…

Marele ROMAIN ROLLAND i-a cerut să-și scrie viața.
Cu talent redase totul și… norocul i-a-ntors fața
Când a scris lucrări mărețe: „CODIN”, „KIRA KIRALINA”.
Astea l-au făcut celebru – răul și-a plătit pricina.

Ba, mai mult: Rolland l-împinse să devină comunist,
Dar văzând ce-i la Kremlin, s-a-ntors… anti-comunist!
Total diferit în stiluri e poetul ION PILLAT
Cu „ETERNITĂȚI DE-O CLIPĂ” și „VISĂRI” el s-a lansat.

GEORGE TOPÂRCEANU-, amabil, ne-a servit „MIGDALE-AMARE”…
Prin „SCRISORI FĂRĂ ADRESĂ”-n „PARODII ORIGINALE”.
E-un colos în poezie, iar eu sincer îl admir
Cum o-admir pe-a lui iubită, pe OTILIA CAZIMIR.

Iar VASILE VOICULESCU, medic, poet, dramaturg,
Va rămâne prin „SONETE (…)” un sensibil demiurg,
Imitându-l pe SHAKESPEARE cu vreo sută de sonete.
(L-au distrus în închisoare comuniștii, la anchete…)

Un Mecena-i PERPESSICIUS care-și află vieții rostul:
Cel mai mare editor al Luceafărului nostru.
El ne-a dat ediții docte, critice, fără egal,
Citind cinșpe mii de pagini ale geniului-regal!

Versuri are „SCUT ȘI TARGĂ” , apoi scrie cinci volume
Denumite „MENȚIUNI” – pagini critice anume –
Care, puse împreună cu lucrări de trudă rară,
Ne va da o mare carte de „ISTORIE LITERARĂ”.

ȘT. O. IOSIF și-al său prieten, ieșeanul DIMITRIE ANGHEL:
Primul i-a luat soția celuilalt (ea… fals arhanghel !).
Dimitrie-a tras în Iosif – fără ca să ni-l omoare.
Totuși, de la ei rămas-au mari creații literare…

ION BARBU se semnează, dar e Dan Barbilian,
Nu-i doar un poet de seamă, ci și matematician.
El ne-aduce ermetismul, netrădând pe Poincaré,
Fiindcă-i „JOC SECUND” plecarea „DUPĂ MELCI”, în „pas caré”…

CĂLINESCU e oglinda ce absoarbe-n ea, de-a tura,
Pe toți ce aveau de-a face în scris cu literatura:
I-a cernut prin site dese, prin furcile caudine,
Și dând zgura la o parte, le-a pus spuma la vitrine.

Așa s-a ivit celebra „ISTORIE LITERARĂ (…)”,
După care „EMINESCU”, studiu de valoare rară,
Apoi „BIETUL IOANIDE” și romanul „SCRINUL NEGRU”.
Nu uităm c-a scris și teatru, că era-un poet integru.

„A VENIT ASEARĂ MAMA”-a scris VASILE MILITARU,
Sfânt poet ucis în lagăr zicând: „Stalin ni-i amarul !”
GEO BOGZA va rămâne cu o „CARTEA OLTULUI”
Iar BENIUC și-a frânt talentul cu slăvi stalinismului…

Ce păcat că mulți avură bun talent și bun carismul,
Care jalnic se pierdură când cântară comunismul!
Am avut și-astfel de cazuri, ca un gol, ca o blocare,
Deși unii-ar fi putut scrie mari creații de valoare.

Un exemplu elocvent despre oameni cu-acest crez
Este cazul cel mai tipic: DEMOSTENE A. BOTEZ:
După cartea lui de versuri minunate, zisă „MUNȚII”,
Scrie ode comuniste ca s-jungă-n fruntea frunții…

ZAHARIA STANCU, slujnic, se distinge prin „DESCULȚ”,
Precum TUDOR MUȘATESCU prin „TITANIC VALS” s-asculți,
Prin haioase „mușatisme” cu subiecte fel de fel,
Ce voios se iau la-ntreceri cu hazul lui PĂSTOREL.

Steaguri românești în Franța – IONESCO și CIORAN –
Toarnă visul mioritic în limba lui Pardaillan
Și-l traduce în română: ”RINOCERII”, „CÂNTĂREAȚA (…)”,
„ISPITA DE-A REZISTA”, „VÂRSTE DE-AUR”, dimineața…

Fratele lui Geo Bogza (RADU TUDORAN și-a spus) –
El le scrie celor tineri „TOATE PÂNZELE-acum SUS”!
TRISTAN TZARA, dadaistul, comunist și scriitor,
Jubila că versu-i este-un amalgam năucitor!

LEONID DIMOV, CHIRIȚĂ, cu BACONSKY și DOINAȘ:
Patru nume virtuoase de-admirați poeți fruntași…
PETRU DUMITRIU-n forță părăsise România.
Era-n preț, însă exilul i-a redus mult ierarhia.

GELLU NAUM, aromânul, suprarealist de frunte,
Cu ILARIE VORONCA, merg în vers pe-aceeași punte.
ȘTEFAN BĂNULESCU însă ia un premiu național
Pentru cartea de nuvele „UN REGAT IMAGINAR”.

Cu „PRINCEPELE” și cu „GROAPA”, BARBU EUGEN se-impune,
Fiindcă sunt două romane, din ce-a scris, cele mai bune.
Totuși, cârcotașii, -n șoapte, ne-au spus că-s un plagiat…
Prin revista SĂPTĂMÂNA ce-o avea, în toți a dat!

VADIM TUDOR, din slugarnic ceaușist, a-ntors-o tare
Și cu BARBU, fac partidul numit România Mare.
E-un naționalist năvalnic prin ce scrie-n ton fierbinte
Și-nfruntând pe Iliescu, candida ca președinte.

NICOLAE LABIȘ este din toți barzii „Mierea floarei”!
El domnește-n veci prin inimi scriind „MOARTEA CĂPRIOAREI”
Era un copil-minune, un geniu necontestat.
Sunt ceva dovezi urâte, c-ar fi fost asasinat.

Avem și poeți creștini slăvind cerul cu glas tandru:
Primul dintre ei fusese demnul IOAN ALEXANDRU.
Alții mai sunt TRAIAN DORZ și COSTACHE IOANID.
Drumul Crucii nu e simplu, dar, prin vers, poți fi un ghid!

NICHITA HRISTEA STĂNESCU a fost binecuvântare
Pentru limba românească așteptat de ea cu-ardoare.
El sosi pe-un cal albastru să-i înalțe-un tron măiastru
Ca inovator poetic prin „OUL ȘI SFERA”-n astru…

Corpul drept și două aripi, precum fluturele-n zbor,
Așa este trilogia din romanul „ORBITOR”
Ce-i aduse faimă mare pentru CĂRTĂRESCU MIRCEA,
Precum și „LEVANTUL”-așteaptă „Nobelul” să vină-aicea!…

ANA BLANDIANA are premii internaționale
Și-alte premii pentru versuri, deci și premii naționale.
Fondatoare de PEN-Club și de-o Civică-Alianță,
Cea mai mare din poete, croind stanțe cu-eleganță.

Mare-i și MARIN SORESCU, cel „SINGUR PRINTRE POEȚI”,
Cu cartea „LA LILIECI” și-alte zeci de cărți, de vreți.
Piesa „IONA” e-o minune, că-i jucată an de an.
Merita a fi ministru și mare-academician!

Au mai fost poeți de seamă TOMA GEORGE MAIORESCU,
NINA CASSIAN și FELEA, FRUNZĂ și PARASCHIVESCU,
VERONICA PORUMBACU, BANUȘ și ȘERBAN CORNELIU –
Faima lor de altă dată, azi e-ntr-un balon cu heliu…

HORIA VINTILĂ scrie în trei limbi – și ia „Goncourt”,
Mare premiu! Și-l refuză pe motiv necunoscut…
Piesa lui TEODOR MAZILU „PROȘTII SUB UN CLAR DE LUNĂ”
Bagă frica-n comuniști și-i oprită (doar o lună)!

ION VINEA e abstract, ca ION CARAION
Care-i ne-ntrecut în versuri amalgate-ntr-un bruion.
Dintre disidenți reținem pe DUMITRU ȚEPENEAG,
Bătăiosul PAUL GOMA și DINESCU lângă steag.

Nicidecum pe-această listă PĂUNESCU nu e pus,
Fiindcă-i fostul bard de curte, deci la polul cel opus.
Totuși, ADRIAN e mare-n multe pagini ce-a lăsat,
De aceea sunt mulți tineri care-l au ca preferat.

Și-n Moldova de dincolo sunt destoinici scriitori:
Poetul GRIGORE VIERU, editat de multe ori;
NICOLAE C. DABIJA, prozator de mare clasă,
La fel IONEL CĂPIȚĂ – România-i a lor casă !

Despre critici ce să spunem? Unii-așa i-au desemnat:
„Criticul nu este altul decât un poet ratat.”
Sunt, firește, vorbe-n glumă. El e-un analist complex,
Totdeauna imparțial, nelovind mai jos de plex…

Avem critici de onoare, admirabili dirijori,
Sunt vreo șaptezeci la număr – mulți au fost și scriitori.
Nu putem cita acuma decât doar câțiva din jur:
NICOLAE MANOLESCU cu-o „ISTORIE (…)” aur pur,

OVIDIU S. CROHMĂLNICEANU, harnicul ION ROTARU,
PETRU POANTĂ, M.N. RUSU și DIMITRIE PĂCURARU;
PAUL CORNEA, ALEX PIRU, ALEXANDRU CIORĂNESCU,
TUDOR VIANU, ION POP, PALER, MIRCEA IORGULESCU.

EUGEN D. SIMION, președinte academic,
POPA MARIAN și SASU AUREL, un bun polemic,
ALEX ȘTEFĂNESCU, ULICI LAURENȚIU, CIOCÂRLIE,
ZIGU ORNEA, BUȘULENGA… și mulți merită să fie…

Dar oprim aici povestea scriitorilor din țară.
V-ați putut convinge, credem, că-i o schiță prea sumară.
Geniul românesc puternic e-un ocean strălucitor:
El va crește și mai mare, cu un splendid viitor!
Azi, de Ziua Luceafărului nostru, vă trimit acest text scris mai demult, pe care l-am numit „Perecursorii și urmașii”. Vă salut din Chicago cu mult respect, Cristian Petru Bălan