Categoria: Tineri creatori
Data: 6.02.2014
Fara comentarii

Sorina Cristiana Gheorghiu

Este elevă a Şcolii generale”Angela Gheorghiu” din Adjud.

Redactor la Revista “Agrement” a Şcolii cu clasele I-VIII “Angela Gheorghiu” din Adjud.

A obţinut numeroase premii la concursuri de creaţie literară, iar în anul 2012 i s-a decernat:

–          Marele premiu (Trofeul) Festivalului -Concurs de creaţie literară “Bogdania”, Focşani, ediţia I-a.

Publică în revista „Agrement” şi în alte reviste, frumoase creaţii literare (poezii, eseuri, poveşti), prin care răspândeşte candoarea şi puritatea adolescenţei, bogăţia şi frumuseţea din interiorul sufletesc.

Joaca de – a Eternitatea

Îmi caut gândurile. Dar nu le găsesc. Nu mă găsesc. Gândurile îmi pun viaţa între ghilimele. Văzduhul îmi plânge în faţă iar roua dimineţii îmi face sete… sete de viaţă, sete de mine poate. Mă caut într-o boabă de rouă. Dar, poate, roua se transformă în viaţă. Îmi caut existenţa într-o boabă de viaţă?

Sunt atingerea cerului şi a pământului. Caut nemurirea cu ochii. Dar nu o găsesc. Eternul m-a învăluit, mi-a distrus singurătatea şi a transformat depărtarea în apropiere. Şi-n neastâmpărul serilor, când cerul îmi zâmbea adăpostit printre stele, îmi căutam în inimă o cale de acces spre MINE… Gândurile-mi curg odată cu monotonia tic-tac-ului.

Îmi ascut ideile ca pe niște săgeţi, dar nu cu o ţintă precisă. Ba nu! Vreau să dobor fortul creat în jurul trecutului. Dar nu pot. Doar inima poate distruge fortăreaţa în care se află viaţa mea. În care mă aflu chiar EU.

Am reuşit! Dar nu eu, cea din exterior, ci eu , prizoniera timpului pierdut. Aceasta evadare din închisoarea eternităţii uneşte cerul şi pământul, într-o atingere binecuvântată de Divinitate, atingere care aduce depărtarea lângă mine.

M- am regăsit. Dar nu aceeaşi. Privirea celeilalte ,,eu ” e în ochii mei, dar trece de barierele fizice. Îmi caută sufletul. În acelaşi timp, şi eu mă uit la ea, dar nu la chip, ci în suflet.

De unde pot avea certitudinea că nu sunt decât un pion al jocului desfăşurat , poate doar de distracţie, de către eternitate? De unde pot şti care din cele două     ,,eu ” sunt? Poate că sunt cea care povesteşte… sau cealaltă ,,eu ” despre care se povesteşte, care-i i mai puternică, Care a învins timpul? Poate că sunt ambele.

Poate sunt o simplă fiinţă de hârtie, personaj al unei poveşti, care aşteaptă să fie transpus de către autor în lumea imaginară, să fie imaginat ca personaj principal sau secundar în propria poveste de viaţă…

Dar nu cred. Mă uit în jur şi totul pare atât de real! Parcă nu aş fi doar o păpuşa mânuită de către Infinit. De asemenea, nu sunt nimic din cele spuse mai devreme. Cele două ,,eu ” erau doar jumătăți din mine. Una fără alta nu există.

S- au reîntregit reciproc. Dar eu nu sunt nici acea reîntregire. Infinitul a fost bun cu mine. Eu reprezint cele două jumătăţi şi un strop din eternitate. Asta sunt eu. Asta suntem toţi .

Întrebarea e: ,,Oare vom mai rămâne aşa, sau vom deveni doar nişte personaje în jocul Universului şi al Infinitului? ”

 

 

Un zâmbet – un nou început

           Tăcere. O linişte paradisiacă. Parcă numai Dumnezeu, în nemărginita sa generozitate, mai poate oferi atâta pace în lume şi… în sufletul meu.

Cu mintea golită de orice urmă de apăsare, privesc albe păsări care invadează, cu zborul lor asimetric, înălţimile. Oare ştiu ele cât sunt de frumoase, privite de aici, de jos? Am senzaţia că cerul devine roşu, roşu ca focul, şi mustrarea sa îmi zvâcneşte în obraji. Mă  tulbură această  nouă  stare,  dar îmi place. Treptat, gândurile mi se amestecă, se fac mai îndrăzneţe ca oricând şi mă atrag, fără scăpare, în vârtejul lor. De ce acum nu pot face altceva ?

Ceasul picură monotonie. Mă gândesc la ce voi fi, dar mai ales la ce sunt. Te rog, Doamne, fă ceva! Eu vreau să rămân la jocurile copilăriei, la gândurile stângace, la surâsul suav de copil. Nu vreau să devin un adult posomorât şi indiferent. Ce mai ştiu ei?… Oare cei mari au uitat că viaţa, pardon, povestea, începe mereu cu ,, a fost odată“ şi se sfârşeşte cu fericire?

Lumea  mea, lumea copilăriei mele, este un univers deschis, pictat în diafan şi voie bună. Copilăria– un coş cu jocuri adunate de prin toate generaţiile, un buchet de calde zâmbet,un noian de zile-n sărbătoare. În mişcarea-i sfioasă, o petală de liliac îmi atrage atenţia, alta mă mângâie pe obraz; o pală de vânt mă sărută pe creştet, o rază de soare îmi zâmbeşte de sus. De ce picătura de rouă este la fel de senină ca lacrima? De unde are biata frunză atâta putere, încât să poarte greutatea boabelor de mărgăritar?  Dacă infinitul este… infinit, înseamnă că Dumnezeu încă mai lucrează, nu?  Ridic din umeri – a nedumerire – şi aştept nişte răspunsuri rătăcite pe undeva, prin lumea celor mari… Toate mă desfată în nebuneasca lor existenţă şi mă îndeamnă să trăiesc, pic cu pic, aventura venerabilului Timp. S- ar zice că lumea a fost croită aşa  pentru mine, ca să-mi aţâţe cugetul, să-mi împlinească promisiunile, să-mi deschidă aripile.

Hei! Vă primesc pe toţi în universul meu. Vă invit să-i treceţi pragul, dar nu uitaţi să intraţi cu picioarele curate… Aduceţi cu voi veselia, bunătatea, inocenţa, credinţa, căci eu pe acestea le cunosc şi doar pe acestea le doresc în ,,casa “ mea. Îndrăzniţi! E loc pentru toată lumea şi dacă nu e, vă fac eu, fiindcă am sufletul maaaare, şi darnic, şi bun.

Reţeta copilăriei mele?  Pun o boabă de rouă, torn câteva picături de luceafăr, dar şi un strop de speranţă, adaug un câmp înverzit, doi fulgi de nea şi o frântură de soare primăvăratic.

Să nu uit cântecul duios al mamei şi sfatul înţelept al bunicului. Amestec totul cu surâsul meu cristalin şi gata. Asta sunt EU! Ce voi fi…