Categoria: Tineri creatori
Data: 6.02.2014
Fara comentarii

Miruna Ştefana Belea

În prezent este studentă în anul III la Universitatea din Manchester, Secția Germană- Ebraică.

Membră a Clubului Literar „Altfel” din Târgovişte; A obţinut numeroase premii la concursuri naţionale şi internaţionale de literatură, de creaţii originale, de proză scurtă şi premii a unor reviste de prestigiu din ţară. În anul 2013, a obţinut Premiul I, secţiunea proză la Festivalul-Concurs naţional de creaţie literară Bogdania.

 

 

Dispariție (III)

– Triburile Mbuti au, așadar, în ciuda sărăciei și a epidemiilor nu rare, o spiritualitate aparte, datorată unor valori care se bazează pe o permanentă colaborare, în opoziție cu competiția specifică occidentului. De la jocurile copilăriei până la ritualul de înmormântare există o… Da, domnișoara Mănoiu?

– Dar există și o autoritate care îi forțează, desigur.

-?

-De exemplu, așa cum spunea C. T., inițierea lor în societate se face printr-un ritual mult mai dur decât stagiul militar, să zicem, acolo…

Studenții dădeau semne de nerăbdare. (Asta o să-mi ia locul, gândea profesorul surâzător.) Întrerupse:

-Extindem discuția prea mult, colegii dumitale exprimă tacit nevoia de o pauză. Dacă vrei să elaborezi ora următoare… (și-a adus aminte că nu va mai fi ora următoare și a vrut, pentru o clipă să o lase moartă, însă frica inexplicabilă că Mănoiu i-ar putea citi gândurile și ar crede că nu o ajută de frică să nu îi ia locul îl făcu să se răzgândească). Eh, nu chiar ora următoare, dar ca să te lămurești de ce educația se face pe cale spirituală în triburile Africii, poți să iei de la bibliotecă niște cărți…adică nu, că nu sunt la bibliotecă. Îți dau eu, le am…ooof, nu le am la mine, ți le aduc (și-a adus aminte că nu se mai întoarce)… sau vii tu la mine acasă și le iei altă dată. Sala, care până atunci o bombănise încetișor pe Mănoiu, poreclită și ”prelungitoarea”, datorită talentului ei de a pune întrebări profesorilor la nesfârșit, prelungind mereu cursurile, amuți. Studenții ascultau înmărmuriți la propunerea deloc lipsită de apropo a profesorului, despre care, deși nu știau prea multe, își făcuseră o părere bună. Era un bătrân tobă de carte, dar foarte obositor, a cărui agitație se putea citi în ochii verzi spălăcit, mereu parcă injectați, care se mișcau cu repeziciune spre fiecare dintre ei, în timp ce explica, recomanda, arăta pe flipchart, prezenta .ppturi cu poze din tinerețea lui petrecută în Africa și Asia, îngropată în cercetări antropologice. Scria pe tablă cu o viteză nemaipomenită, se umplea de praf de cretă cât ai clipi din ochi, avea ticul nervos de a-și da bretonul des și alb de pe frunte la fiecare câteva secunde.  În acest timp, profesorul, legănându-se pe scaunul său masiv, cu o mână sprijinită pe spătar, îi privea aparent absent, cu o curiozitate ascunsă, dar nu prea intensă. Reacția lor îi era necesară numai din punct de vedere antropologic, nu-i păsa ce credeau despre el, mai ales acum.

Un grup de băieți din dreapta, mai cârcotași, rânjeau sprijiniți cu coatele pe masă, fără să spună nimic. Pe fețele lor se citea nerăbdarea de a fugi într-un bar, în habitatul lor natural unde își puteau bârfi cu încredere profesorul, apoi colegii și colegele, facultatea și țara, concluzionând la plecare, într-un mod cât se poate de serios și de matur, că ”uite, de-aia nu mai  merge nimic”. Lângă ei, un techie neatent, care, fără să observe că s-a întâmplat ceva oarecum ieșit din comun pentru restul grupei, butona absorbit la un telefon, altul decât cel plasat tactic pe masă și, desigur, altul decât cel din buzunar. Asta făcea neîncetat de la începutul cursului și probabil că asta avea să facă și la examen. Două rânduri mai jos, niște gâsculițe mereu puse la punct în ceea ce privește vestimentația, dar niciodată pregătite să se angajeze într-o conversație pe teme antropologice, chicoteau imatur și își dădeau coate, arătând semnificativ spre Mănoiu, ca și cum ar spune: ”Știam eu!”. În sfârșit, în colțul din stânga jos, gemenele lipsite de cărți, caiete și idei personale, intrate la cu taxă, dar foarte dornice să treacă la buget de pe semestrul al doilea, sufocând-o din această cauză pe singura studentă ”adevărată” din grupă. Precaute, din grija de a nu o supăra pe colega lor de nădejde de la care își copiau mereu temele, nu păstrau pe față nicio expresie. Și, în imediata lor apropiere, Mănoiu, palidă ca de obicei, cu ochi mari și vivace, care, parcă imitându-și profesorul, studia cu un aer pasiv reacțiile celorlalți. În spatele tuturor, în ultima bancă din  dreptul ușii Alexandru Grosu, cu un aer distrat pe fața lui dură, rectangulară.

Victor Mihalache se ridică alene, bătrânește, făcu un semn cu mâna spre studenți, sugerându-le că sunt liberi. Deîndată ce se goli sala, luă toate materialele aranjate  pe masă și le băgă la repezeală într-o pungă de cadouri uriașă, care până atunci stătuse împachetată într-una din cărți. Se îndreptă de spate și plecă sprințar spre biroul său, iar cine  l-ar fi văzut în acel moment ar fi considerat cel puțin bizară atitudinea lui, din moment ce cu câteva minute înainte se ridicase cu aerul că avea tot timpul din lume.

După ce ieși din sală laolaltă cu studenții gălăgioși, Alexandru Grosu își făcu gura pungă și scoase un fluierat prelung, aproape imperceptibil, ca un oftat din rărunchi.  Buzele lui subțiri de tot, care se mișcau aproape încontinuu fără să spună niciodată mai nimic ( fiindcă, în fond, proprietarul lor era un om foarte buhos și taciturn) rosteau parcă un descântec de demult. Sau cel puțin asta ar fi spus oricine care nu ar fi făcut mai întâi cunoștință cu scepticismul profesorului de biologie, un om care își petrecuse ultimii douăzeci de ani din viață încercând să le dovedească celorlalţi amici (le-aș fi spus prieteni dacă el ar fi fost în stare să lege prietenii) ai săi, mai ales celor de tipul profesorului de antropologie, că toată umanitatea, filosofia și credința lor șed în meme  (după cum se exprimase odată Violeta Grosu, într-un mod foarte enervant pentru soțul ei). Alexandru Grosu dădea impresia că pentru el nu exista nimic altceva  înafara unor centri nervoși care produc reacții menite a schimba stările de – impropriu spus – spirit ale ființelor vii și probabil că discuțiile despre spiritualitate pe care încerca să le țină Victor Mihalache cu studenții (de fapt, predici în pustiu, ca ale noastre, ca ale tuturor, ar fi comentat Violeta Grosu) l-ar fi revoltat pe biolog, dacă nu ar fi fost preocupat de cu totul alte aspecte ale seminarului ținut de amicul său.

Mergând cătrănit printre studenți, necunoscut în facultatea lui Mihalache, Alexandru Grosu nu făcea impresie.  Cu umerii lăsați, cu fața posacă,  încadrată și mai pătrățos de părul răzleț și cam neîngrijit, mestecând mereu din buze a șoaptă, profesorul lăsa impresia unui bărbat sever și ușor apatic, dus pe gânduri. Dar când vorbi reuși să sperie un întreg coridor cu vocea grea, foarte rezonatoare:

-Alo, da?

Își dădu seama că, pentru a mia oară, ar trebui să încerce să vorbească din gât. Rezonatorii lui nazali erau parcă furați de la zeii legendari.

-Da, șopti, cu buzele uimitor de subțiri. Da, eu am zis să ne vedem la 6 diseară la Rococo. Da, Da… Păi, da, de ce să nu ne vedem, sunt patru luni… Da, bine, mi-a dat și mie telefon să-mi spună că nu poate….E? Ce proiect de lege? Vezi că trebuie să mai stăm și noi de vorbă?…Auzi, dar Mihalache vine?… Mihalache, profesorul de antropologie!…Hai, sună-l tu, te rog, da? Că eu mă grăbesc acasă….Da, facem nuntă, da! Majoritatea au confirmat deja prezența…(va urma)