Categoria: Tineri creatori
Data: 6.02.2014
Fara comentarii

Laura Andreea Ştreangă

În prezent elevă la Colegiul Naţional din municipiul Iaşi.

Pentru creaţiile sale a primit numeroase la concursuri judeţene, interjudeţene şi la diverse olimpiade. Premiu Special pentru rezultate deosebite la Olimpiada Internațională de Limbă, Literatură și Spiritualitate Românească, 2013;

Premiu Special pentru reprezentarea în zona excelenței a școlii ieșene, în semn de recunoaștere și de prețuire din partea Inspectoratului Școlar Județean și a Primăriei Municipiului Iași, în cadrul Olimpiadei Naționale de Limbă, Comunicare și Literatură Română, 2013;

Marele Premiu ( Trofeul Bogdania), la ediţia a-II-a a Festivalului-Concurs naţional de creaţie literară “Bogdania”, Focşani, 2013.

 Amazoana

        Numele meu este Walkira şi fac parte din neamul fiicelor lui Ares, pe care elenii le numesc Antianeira, Cele care luptă precum bărbaţii, iar sciţii Oiorpata, Ucigaşe de bărbaţi. Dar cel mai cunoscut nume al nostru este acela de amazoane, şi pentru eleni suntem mai temute decât perşii, căci suliţa noastră loveşte crunt, iar războinicele noastre întrec în agerime şi măiestrie pe cel mai viteaz dintre bărbaţi. Am invadat Athena de nu mai puţin de cinci ori şi, cu voia zeilor, o vom mai invada. Ne conducem după propriile noastre reguli şi ne-am creat o lume în care bărbaţii nu ne controlează.

Ares este tatăl nostru şi de la el am moştenit vitejia şi spiritul războinic; nimfa Armonia este mama noastră şi ea ne-a înzestrat cu toate darurile pe care o femeie le poate avea. Însăşi Artemis ne ocroteşte şi Pallas-Athena ne-a ajutat mereu în războaie. Trăim în cetatea Themiskyra din Pontul Euxin şi o veche profeţie spune că un mare erou ne va alunga de aici, ucigându-ne una dintre regine şi răpind-o pe cealaltă. Dar eu nu am crezut niciodată în oracol şi-n profeţii. Numai Moirele ştiu ce va fi, iar muritorii nu pot avea acces la cunoaşterea lor.

În luptă, suntem superioare tuturor popoarelor, fiind primele care am îmblânzit şi folosit în războaie calul, una dintre creaturile pământului. Luptăm împotriva duşmanilor noştri cu suliţa, arcul cu săgeţi şi toporul de război, armă pe care noi am inventat-o. Ne îndeletnicim cu vânătoarea şi războiul, ocupaţii pe care restul lumii le consideră bărbăteşti. Dar la noi nu au nici o valoare canoanele şi prejudecăţile celorlalte popoare.

În curând va veni cea de-a douăzeci şi cincea primăvară a vieţii mele. Semira este mama mea şi este una dintre cele mai bune luptătoare ale amazoanelor. Toată lumea obişnuia să spună că i-am moştenit talentul. Sora mea, Arsinoe, este una dintre preotesele zeiţei Artemis. Familia mea a fost, de veacuri, binecuvântată de zei, căci ni s-au născut numai fete. E o mare nenorocire să se nască un băiat unei amazoane. Ucis sau mutilat imediat după naştere, este menit să arate întregii lumi că nu avem nevoie de bărbaţi.

Sunt o luptătoare bună şi mă remarcam adeseori la antrenamente. Săgeata mea nu-şi greşeşte ţinta niciodată. Pasiunea mea este însă vânătoarea. Îmi place să mă aventurez singură în desişurile dese şi să vânez mistreţii care aleargă şi se ascund printre tufişuri, antrenându-mă într-o goană nebună.

M-am născut într-o zi din mai, iar amazoanele mai bătrâne spun că ziua aceea a fost singura cu furtună din tot anul. Ele cred că ar fi vorba de un semn, dar eu am fost dintotdeauna convinsă ca mint. Uneori mă îndoiesc şi de zei, cei consideraţi atotputernici şi supraumani, dar care de multe ori se poartă mai josnic decât oamenii. Gândiţi-vă la marele Zeus, stăpânul fulgerelor, care le refuză oamenilor focul… Gândiţi-vă la Hera, regina zeilor, însă, de fapt, însăşi întruchiparea invidiei, a geloziei şi a răutăţii… Sau gândiţi-vă la Eros, copilul orb, crud şi malefic. Pe acesta pot să afirm că-l detest, deşi ceva timp l-am considerat cel mai bun dintre zei, singurul care ne oferă câteva raze palide de bucurie. Îl detest, îl detest pentru răutatea sa şi pentru felul în care se joacă cu toţi, căci puterea lui este nețărmurită: domneşte peste oameni şi peste zei, chinuie orice suflet după ce îl cufundă mai întâi într-o înşelătoare cupă cu ambrozie…

N-am înţeles ce înseamnă să fii amazoană până la vârsta de şase ani, când Semira, mama mea, mi-a spus:

– Walkira, cetatea pe care o vezi în jurul tău este binecuvântată de zei. Însă dincolo de hotarele ei, femeile au parte de o altfel de viaţă, una care presupune exclusiv muncă şi supunere. Însă toate popoarele greşesc amarnic, întrucât nu realizează forţa femeii. Căci în delicateţea fiecărei inimi de femeie sălăşluieşte o războinică. Walkira, amazoanele nu îşi înfrânează adevărata identitate şi nu îngenunchează în faţa niciunui pericol. Amazoanele sunt femei adevărate, iar acest lucru înseamnă mult mai mult decât cred bărbaţii. Suntem viaţă, suntem originea ei, însă suntem deopotrivă puternice şi independente, chiar dacă, încă de la începuturile timpurilor, am fost asuprite. Bărbatul a fost creat de Prometeu; femeia a fost făcută de însăşi zeii cei nemuritori. Iar noi, amazoanele, le desăvârşim opera, fiind femeile adevărate. Artemis să te ocrotească, întrucât de astăzi vei avea onoarea de a te număra printre fiicele lui Ares. Nu uita că de acum ai datoria de a te purta, în primul rând, ca o femeie, ca o războinică.

Cuvintele ei au fost însoţite de ritualul ce marchează transformarea unei fete într-o amazoană. Mamele extirpează sânul drept al fetei, pentru ca forţa să se canalizeze spre umăr şi braţ. Dar eu cred că gestul are cu totul altă semnificaţie. Poate că vrea să însemne renegarea statutului de femeie aşa cum îl înţeleg restul popoarelor. Nu suntem menite să fim doar mame. Suntem puternice, nelimitate, însemnăm mai mult decât cred bărbaţii. Cel puţin asta am simţit şi am gândit în momentul ritualului şi niciun strigăt nu a ieşit printre dinţii mei încleştaţi.

Mama mi-a zâmbit.

– Artemis să te binecuvânteze, Walkira, eşti o veritabilă amazoană.

Din ziua următoare au început antrenamentele grele de războinică. Le aşteptam cu nerăbdare, închipuindu-mi că fiecare lovitură corectă sau săgeată ce se înfigea în centrul ţintei demonstrau că sunt o războinică adevărată. Îmi doream ca mama şi întreg neamul meu să fie mândri de mine. Îmi amintesc de o zi în care Liana, cea mai bună luptătoare a amazoanelor şi cea care ne învăţa arta războiului, a încordat arcul şi a tras într-un copac aflat la cincizeci de paşi depărtare nouă săgeţi înfipte la distanţe egale, de două degete. Nu voi uita mândria de pe chipul ei şi zâmbetul ce îi lumina expresia, nici cuvintele pe care le-a rostit atunci:

–  Nicicând nu va mai fi în cetatea Themiskyra vreo trăgătoare la fel de iscusită ca mine.

Am ochit şi am slobozit într-un copac de lângă cel care purta trofeul iscusinţei Lianei douăsprezece săgeţi la distanţe egale, de un deget. Nu am spus nimic. Am privit-o doar pe Liana, care a pălit de invidie şi de mânie.

Vestea că o tânără luptătoare s-a dovedit mai pricepută decât Liana a făcut repede înconjurul cetăţii. Pentru că zeii o binecuvântaseră să aibă o fată care să fie o războinică atât de talentată, mama le-a încredinţat-o lor pe Arsinoe, sora mea, care a devenit preoteasă a zeiţei Artemis. Aveam unsprezece ani pe atunci. Dar s-au schimbat multe între timp! Liana a murit acum şapte ani, iar eu am învăţat să-mi folosesc talentul vânând păsările cerului şi lighioanele pământului.

Deşi am fost mereu o războinică, poate că am avut o fire prea visătoare pentru o amazoană. După lungile ore de exerciţii şi lupte, mă refugiam în pădure, cu arcul şi săgeţile, şi vânam. Exploram părţi ale codrului în care nu se aventura de obicei nimeni, urcam pe stâncile pe care se refugiază doar caprele sălbatice şi-mi plăcea să admir sălbaticul peisaj care îşi deschidea în faţa ochilor mei porţile de desiş sau de grote tainice.

Într-o zi, acum mai bine de doi ani, mă strecuram printre copacii seculari, groşi şi noduroşi din inima pădurii şi priveam concentrată în jurul meu, să văd dacă nu se ivea vreun animal dintre tufişurile dese. Era sfârşit de vară, iar coroanele din frunze ale copacilor alcătuiau un năvod pentru razele aurii de soare şi le cerneau lumina. Glasul unui izvor se auzea de undeva departe, iar foşnetele pădurii mă încărcau cu o vibrantă energie.

Mi s-a părut că văd ceva mişcând şi mi-am încordat cu repeziciune arcul. Apoi am observat ceva țâșnind dintre tufişuri şi alergând spre izvor. Creatura fugea repede, dar puteam vedea că şchiopăta şi mi-am dat imediat seama că era deja rănită. Am alergat şi eu şi am reuşit să o ajung lângă izvor.

Nu mai văzusem niciodată un bărbat, dar am ştiut dintr-o singură privire că este unul. O dată pe an, pentru a-şi lărgi rândurile, amazoanele vizitează un trib format numai din bărbaţi. Dar eu am avut mereu silă faţă de ei, aşa că fie mă prefăceam că sunt bolnavă, fie mă ascundeam în pădurea pe care o cunoşteam mai bine decât oricine altcineva şi povesteam apoi că m-am rătăcit.

Am încordat arcul.

– Nu trage! strigă bărbatul în greceşte.

Am ridicat o sprânceană.

– De ce nu?

Eram destul de surprinsă. În faţa mea, bărbatul, cu un picior însângerat, stătea prăbuşit lângă izvor, cu o expresie de adâncă disperare în ochii mari şi albaştri. Am admirat puţin creatura atât de ciudată. Avea părul negru şi ondulat, nasul prelung și subțire, trupul bine făcut. Arăta exact așa cum îmi închipuiam că arată un bărbat.(va urma)